Un roman epistolar

Multe prostii s-au spus si mai ales s-au scris despre Ion Luca Caragiale: ca-i lipsit de morala, de lirism, ca n-au nici o poezie femeile sale, ca-i impulsiv, chiar violent si -n-are manere-. Chiar si E. Lovinescu, una dintre cele mai iscusite inteligente critice de pe aceste meleaguri, se cam indoieste de valoarea de vodevil si perenitatea operei lui nenea Iancu. Paradoxal, criticul dreptate ar avea – observatiile care ies tafnos in prim-plan la Caragiale, tafnos si strident, apartin unei lumi marginale, dar acestea, repet, ies in prim-plan. In planul secund sau in gros-plan este duiosie, este o lume simpla, conformista, dedata la o viata obisnuita, banala si la 1.000 de compromisuri. Desigur, Caragiale seamana sau aduce macar cu Cehov, cu Courtelin, cu Allais, cu tripleta vodevilistilor, Labiche, Scribe, Sardou (intre altele, deloc de neglijat si, culmea, toti trei membri ai Academiei Franceze!). Fireste, o literatura tanara ca a noastra nu trebuie sa inceapa neaparat cu Caragiale, ar fi fost bine sa mai treaca niste secole. Dar literatura nu-i un mecanism de ceasornic, iar noi ii avem, intr-un secol, pe Rabelais si pe Moliere. Fireste, la proportiile noastre!

Ion Luca Caragiale este un mare scriitor roman si un ferment mai mult decat necesar literaturii noastre. Daca Eminescu (secondat de Creanga) fixeaza limba romana, Caragiale (sigur anuntat de Filimon, Heliade Radulescu si Alecsandri) fixeaza coordonatele, adresa prozei romanesti. El este primul scriitor atent la strada, la decorul de epoca, este primul care introduce limbajul gazetaresc si el este pionierul trecerii pe curat al pasiunilor abia infrante pe dinafara si devastatoare pe dinauntru. Fara el n-ar fi venit la rand Arghezi; n-ar fi venit realismul, n-ar fi aparut poezia citadina cu parfum balcanic. Balcanic in nici un caz peiorativ, ci in sensul de culoare tare si racnita, ca in Bazar. Sa ne amintim ca nenea Iancu (iata si denumirea asta ni-l apropie ca pe un unches batran, intelept si hatru!) infiinteaza reviste in Transilvania, e prieten cu o gramada de ardeleni si se retrage la… Berlin. Tuturor prostilor care nu inteleg acest termen ma face necazul sa le demonstrez ca -balcanismul- (fortand putin lucrurile, neindoios, si cautand mai mult orientalismul) este o axa care merge pana la Varsovia si poate sa bata chiar si la portile Vienei! Passons!

In fine, ceea ce incepusera Zarifopol si Cioculescu este terminat astazi prin aparitia celui de al patrulea volum (Corespondenta) din seria integrala a operei lui Caragiale. In editia de fata, aparuta in colectia deja celebra de -Opere fundamentale-, sunt incluse pentru prima oara aproape 200 de noi scrisori adresate la nu mai putin de 42 de destinatari. Foarte interesant este limbajul folosit: aproape total diferit de cel din -opera-! Caragiale, care este un auditiv, pare putin interesat de strada, cat de comunicarea simpla si rigida. Acolo unde este cazul (cu Delavrancea, Zarifopol etc.), mai literaturizeaza. Ca si Eminescu, are o usurinta formidabila in a schimba registrele, tonurile, gamele. Aici un zbenghi de fraza, dincolo un cuvant neobisnuit asezat! Mare meserias! Ceea ce ne lipseste acum, in opinia mea, este o biografie serioasa si literar valabila in genul celor scrise de G. Calinescu despre Eminescu si Creanga. Bineinteles, exista Cioculescu, dar cam departe de model.

Traind, iata, din nou lumea lui Caragiale (nu toata, Doamne fereste, ci partea ei neformata, necodificata, necivilizata!), au si aparut voci care striga, in primul rand, a neputinta si apoi a invidie (logic, una vine din cealalta). Editia lui Serban Cioculescu este incheiata, iata, de un critic cel putin la fel de important, profesorul Eugen Simion (actualmente si presedinte al Academiei Romane): In ceea ce-l priveste pe Stancu Ilin, acesta este un cercetator avizat, cu nimic mai prejos decat M. Bucur, un functionar care vine la Institut si nu arde gazul de pomana. Lumea literara romaneasca este plina de insi cu ifose care nu produc nimic altceva decat umbra. Iata, de pilda, cel mai serios si mai corect dictionar de scriitori romani este cel de pana la 1900, aparut la Iasi in doua editii si redactat de un colectiv de harnici cercetatori. De altfel, de instrumente utile de lucru are nevoie cultura romana, ca de exegeze inutile, copiate dupa altii, de analize literare flasce si de mofturi, monsericule, avem podul plin!

Nicolae Iliescu