Teze si antiteze

S-a reeditat, cu litere microscopice, volumul Teze si antiteze, un titlu insusit candva de Monica Lovinescu, la Paris, dar care ii apartine, de drept, lui Camil Petrescu. Noua editie, ingrijita de Florica Ichim, ne informeaza ca publicistica lui Camil Petrescu -constituie materie pentru 10 volume care isi asteapta editorii-. Editia actuala pastreaza structura volumului aparut in 1936 adaugand o lista cu publicatiile create de Camil Petrescu, o alta cu periodicele la care a colaborat si o selectie de cronici literare la aparitia cartii in editie princeps, semnate, intre altii, de Camil Baltazar, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Dragos Protopopescu, Octav Sulutiu. Regasim aici unul dintre cele mai patrunzatoare eseuri asupra prozei lui Marcel Proust scrise in romaneste (Noua structura si opera lui Marcel Proust), un omagiu adus maestrului sau de proustianul care a fost (in Patul lui Procust, cel putin) romancierul Camil Petrescu. Pentru a ajunge la opera lui Proust, eseistul executa savante acolade in filozofia stiintei pentru ca -literatura epica, fata de evolutia realizata de stiinta si filozofie in ultimii patruzeci de ani, ramasese anacronica-. Si, prin urmare, -stiinta si filozofia timpului nostru nu-si avea, intr-adevar, o literatura epica corelativa-. Camil Petrescu, omul care a cautat toata viata metoda de a nu gresi, trecand, in acest scop, de la literatura la filozofie si, de aici, la matematica, explica reforma lui Proust, tocmai prin investirea romanului cu capacitatea de cercetare a universului uman care apropie literatura de stiinta. Scientismul, exprimat prin acel sistem de adecvare organica, teoretizat in Doctrina substantei este, intr-adevar, obsesia majora a lui Camil Petrescu. Trecem in graba peste comentariile asupra prozei din Amintirile colonelului Grigore Locusteanu, pe care il compara cu Ion Creanga, peste atatea portrete savuroase ale lui Duiliu Zamfirescu, Panait Istrati sau Paul Zarifopol si chiar peste analizele rauvoitoare la teatrul lui Blaga, pentru a ajunge la acea perla a vanitatii de autor care este Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici. Ajunge sa citesti Falsul tratat ca sa-ti dai seama ce fire imprevizibila si umorala era marele Camil. Istoria caderii premierei cu Miorita la Teatrul National din Bucuresti este o piesa de teatru mai palpitanta decat piesa insasi, autorul dovedind un gust al intrigii cu totul iesit din comun. Vede la tot pasul capcane intinse de inamici, incat o simpla discutie intre spectatori, in seara premierei, i se pare o cabala infama. Furia se descarca, in cele din urma, pe criterii de teatru (Scarlat Froda, V. Timus, Emil Fagure) pe care ii citeaza integral, cu comentarii rautacioase de student care a capatat un loc la balcon. Dincolo de aceasta subiectivitate, paradoxala pentru un spirit lucid in tot ce a scris, consideratiile sale despre critica de teatru (extrase din contextul caderii Mioritei) merita sa fie retinute. -Critica noastra – spune Camil Petrescu – este, ca valoare intelectuala, un stupid reportaj seral. Acceptarea sau neacceptarea de catre public este supremul criteriu al cronicii gazetaresti. Astfel, capodopere din literatura universala care au avut succese extraordinare aiurea, dar care la noi cad sunt declarate drept opere fara valoare. Astfel, Hedda Gabler, incomparabila capodopera a lui Ibsen, model de ironie superioara, devine pentru critica noastra o opera confuza, cu o poezie vulgara etc. Si, dupa Ibsen, nici Shakespeare nu este crutat. Dupa insuccesul dlui Manolescu in Hamlet am citit infioratoarea aberatie dintr-o cronica aratand ca este explicabila rezerva publicului, pentru ca Hamlet este una dintre cele mai slabe opere ale lui Shakespeare. Hamlet, care nu e numai culmea gandirii omenesti in arta, dar, probabil, si cea mai teatrala opera, caci in ea marii artisti, de la Kean la al nostru Demetriade, a adus orase intregi la teatru. O simpla claca bine organizata ii face pe acesti critici sa calce in strachini. Toti s-au straduit sa celebreze biruinta dlui Eftimiu asupra intregului teatru antic. Reproducem cateva fragmente care merita sa intre, prin ridicolul lor, in istoria literara-. Aici, Camil Petrescu citeaza din cronicile vremii la spectacolul cu Thebaida de Victor Eftimiu, din care rezulta, intr-adevar, ca aceasta este o sinteza intre Eschil si Sofocle, al carei -avantaj- este inaltimea morala ce absenteaza din -legenda straveche, sanguinara si deprimanta-. -Daca randurile acestea ar fi aparut intr-o tara care n-a cunoscut nici liceul, nici universitatea – comenteaza Camil Petrescu -, intr-o tara izolata de cultura universala, daca va fi existand vreuna, sa zicem Turkestanul, Abisinia sau Liberia, si tot ar fi fost o dovada rusinoasa de incultura-. De cate ori nu ne-a fost dat si noua, dupa *90, sa citim in ziarele centrale asemenea enormitati prin care -Domnisoara Cucu-, sa-i spunem, inventeaza ierarhii personale in cultura romaneasca si universala, alcatuite dupa urechile sale sensibile. Probabil, vorba lui Camil, am ajuns, fara sa ne dam seama, in Turkestan. Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici este o piesa gata scrisa, care asteapta doar sa fie pusa in dialog.

Mircea Ghitulescu