Protest gratuit

In cadrul manifestarilor menite sa prezinte aspecte edificatoare din creatia noastra artistica de ultima ora, Teatrul Odeon a gazduit spectacolul de dans organizat sub auspiciile Institutului Cultural Francez care, sub genericul …si, in acest timp, ei danseaza…, s-a dorit o imagine elocventa a coregrafiei independente care, in ultimii ani, se dovedeste tot mai activa, cu rezultate adesea notabile. Din pacate, manifestarea ce trebuia sa fie un eveniment a debutat -cu stangul-, pentru ca, dupa o jumatate de ora de asteptare zadarnica, in fata cortinei au aparut trei dintre reprezentantii marcanti ai acestui segment al artei noastre interpretative, Mihai Mihalcea citind, in numele sau si al colegilor sai Manuel Pelmus, Florin Fieroiu, Vava Stefanescu, Eduard Gabia, un anunt-protest prin care, salutand prezenta ministrului culturii din Franta, Jean-Jacques Aillagon, au subliniat ca -ne-ar fi placut sa-l putem saluta si pe ministrul Razvan Theodorescu si sa-i multumim pentru sprijinul pe care… il asteptam de multa vreme. Artistii independenti nu au nici macar o sala in care sa lucreze-, fiind sustinuti in schimb de numeroase fundatii si asociatii din tara si din strainatate care cred in demersul lor artistic. Spectacolul era pe punctul de a fi anulat, dar, din respect pentru public si din dorinta de a dansa, protestatarii au hotarat, totusi, sa evolueze pe scena in acea seara. Totodata, s-a anuntat ca Vava Stefanescu a avut un accident de masina (fiind insa in afara oricarui pericol), astfel incat, evident, secventa sa nu a mai fost prezentata.

In aceasta atmosfera deja tensionata, cortina s-a ridicat si, in Outcome, coregrafia imaginata de Manuel Pelmus l-a adus in prim-plan pe Eduard Gabia care, timp de 12 minute, imbracat sumar (etaland insa un trup de invidiat), si-a miscat capul (prins cu fire luminoase de extremele scenei) de la dreapta la stanga si invers, pentru ca apoi, dupa ce rasul nervos al publicului a dat primele semne de isterizare (datorate si fondului sonor care, asemeni unei placi stricate, repeta invariabil aceleasi doua silabe sustinute de multi decibeli), automatismul obsesiv sa se regaseasca in miscarea mecanica a mainilor inainte-inapoi. Ideea existentei noastre adesea mecanice, stereotipe, ar fi fost, in principiu, interesant de tratat.

Momentul propus de Florin Fieroiu in dubla calitate de coregraf si interpret, alaturi de cotrabasistul Vlaicu Golcea, a adus, sub titlul For all my friends, o evolutie eleganta, punand in valoare in special expresivitatea bratelor solistului, contorsionarile trupului, alternand cu scurte -plimbari- relaxat-resemnate derulandu-se pe suportul inspirat al improvizatiei care, pe corzile contrabasului, a propus combinatii de corzi ciupite, batai ritmice pe cutia de rezonanta etc., reduse la tacere de dansatorul care, cu un gest ferm-disperat, a intrerupt rezonanta corzilor, ingenunchind apoi in intunericul ce se lasa progresiv, in timp ce instrumentistul incerca o revenire scurta a ideii muzicale. O secventa de atmosfera, care a mai echilibrat starea de spirit a salii, urmata, din pacate, de 30 de minute de aparenta improvizatie ce s-a dorit, probabil, un fel de teatru absurd presarat cu miscari de dans, dar si un protest impotriva globalizarii de tip american McDonald, in Vino la spectacol si vei primi un extraburger, protagonistii Mihai Mihalcea (semnatarul momentului respectiv) si actrita Mihaela Sarbu vorbind la nesfarsit, cu sau fara sens, traducand aproximativ in limba franceza (strecurand insa elemente diferite in textul citit sau vorbit), dansatorul aducand o oarecare varietate prin -duetul- cu manechinul prins in spatele sau, -momentul publicitar- fiind probabil un pretext pentru a-l prezenta pe Adrian Stoian, elev in clasa a X-a la Liceul de Coregrafie, intr-un solo destul de spasmodic si contorsionat, dovedind totusi ca tanarul dansator este talentat si expresiv; sonorul amalgamat si aparent defectuos, balbele frecvente ale actritei (care nu ne-am lamurit in ce masura erau reale sau deliberate, franceza sa fiind oricum aproximativa), momentul folcloric rememorand megaspectacolele lui Ceausescu, -motto–ul afisat pe fundalul scenei – -La naiba cu posteritatea, eu vreau sa dansez acum-, citate de tipul -Petipa l-a inlocuit pe Ceausescu- sau -aveti rabdare – lucrurile importante nu se fac intr-o zi – nici CNSAS nu a fost distrus intr-o zi- etc. s-au sfarsit o data cu aparitia imensului hamburger sub -capacul- caruia s-au -ascuns- cei doi interpreti, spre bucuria celor care asteptau sa se termine ceva ce putea fi interesant, dar…

In program era anuntata pauza, spectatorii au iesit imediat din sala, multi au plecat (inclusiv ministrul francez si oficialitatile care-l insoteau), comentariile si privirile jenate erau extrem de sugestive dar, dintr-o data, fara ca publicul sa fie invitat in sala, am constatat, intamplator, ca incepuse partea a doua (care se pare ca initial ar fi trebuit sa fie… prima si singura), aducand lucrari de o cu totul alta factura si -clasa- artistica, protagonista fiind Liliana Iorgulescu, a carei forta expresiva si linie rafinata s-au conturat, inca o data, cu pregnanta, in Le visage in care, pe muzica de atmosfera creata de Mihaela Vosganian (sub titlul Reverberatii), a imaginat o relatie interesanta, de posibila adorare si respingere a unui chip repetat pe vesmantul din hartie impaturit in final, pe foile imprastiate pe jos, mangaiate si apoi aruncate, intr-o posibila dorinta de regasire a eu-lui sau de eliberare de obsesia acelui chip. Dupa cele cateva minute in care compozitoarea Irinel Anghel alaturi de violoncelistul Andrei Kivu au interpretat, pe scena cufundata in semiobscuritatea predominant albastra, o piesa interesanta, de atmosfera, al carei efect a fost subliniat prin folosirea numeroaselor instrumente japoneze de percutie, imbinate cu interventiile agitate sau sunetele prelungi ale violoncelului, Liliana Iorgulescu a reaparut pentru a interpreta Histoire de jadis care, pe muzica aceleiasi Mihaela Vosganian (inspirata lucrare Interferente armenesti) a oficiat, acoperita cu un val alb, un adevarat ritual cu gesturi sugestive, repetate, fumul parfumat ce se nastea in lumina rosie marind efectul, pentru ca apoi lumina alba sa aduca un alt plan expresiv, cu miscari frante, rotiri infinite, culminand cu -rastignirea- in vesmantul alb-negru aflat pe un suport ingenios, imaginea finala fiind o imensa silueta ridicata spre cer poate intr-o invocatie perpetua.

Cei care au avut rabdare sa astepte partea a doua a spectacolului au fost astfel rasplatiti pentru taria si tenacitatea lor, reincarcandu-se cu o stare de confort spiritual. De ce oare avem darul de a ne face singuri deservicii majore, prezentandu-ne in fata unor oaspeti straini de marca intr-o maniera care ne deserveste, pierzand oportunitatea de a oferi o imagine reala a valorii noastre artistice? De ce s-a profitat de prezenta ministrului francez al culturii pentru a protesta impotriva dificultatilor si ingratitudinilor autohtone, dar si impotriva… hamburgerului american? Ramane pentru multi un mister, mai ales ca dansatorii-coregrafi care au sustinut prima parte au totusi o carte de vizita impresionanta, cu succese reale in tara si in strainatate… Cu siguranta, Institutul Francez va fi mai atent in selectarea programelor pentru viitoarele productii incluse in manifestarile pe care le patroneaza si le organizeaza.