Evenimente in stagiunea Radio

Stagiunea orchestrelor Radio atrage, constant, publicul meloman in sala de concert, nu doar prin programele deosebit de variate si interesante, ci si prin calitatea interpretarilor propuse, astfel incat revenim adesea cu comentarii asupra unor seri ce s-au constituit, intr-o forma sau alta, in adevarate evenimente muzicale. Spre exemplu, Orchestra de Camera Radio a sustinut, sub bagheta maestrului Iosif Conta, un concert cu totul special atat prin includerea unor opusuri de mare frumusete – fie adevarate -slagare-, fie lucrari mai putin cantate la noi -, cat si prin prezenta unor protagonisti de valoare, reprezentativi pentru generatiile muzicienilor nostri de ieri si de azi. Astfel, dirijorul care, se pare, a descoperit -elixirul tineretii vesnice-, a urcat la pupitru cu aceeasi alura eleganta si cu gestica sa inconfundabila, pentru a prezenta, in deschidere, Mica serenada de Mozart, abordata intr-un tempo poate ceva mai lent decat de obicei, dar plina de farmec si poezie, pentru ca apoi, in compania unui alt oaspete de renume – organistul Helmuth Plattner -, sa interpreteze Concertul nr. 13 pentru orga si orchestra -Cucul si privighetoarea- de Handel, partitura bine conturata in plan stilistic, sonoritatile transparente sau masive ale instrumentului-solist detasandu-se pregnant (surprinzator in cadenta care, probabil, apartine solistului), intr-o relatie echilibrata cu orchestra, cu un tempo, din nou, mai -asezat- (remarcat in special in imitarea celebrului -cu-cu-), conferind insa un relief incantator, mult aplaudat de un public numeros, rasplatit de Helmuth Plattner printr-un bis aparte – o piesa proprie bazata pe structura ritmica din Alleluia de Handel, partitura care – coincidenta sau nu – a incheiat seara intr-o adevarata apoteoza, reusita fiind datorata deopotriva Orchestrei si Corului Radio (excelent pregatit de dirijorul Dan Mihai Goia) si, bineinteles, maestrului Iosif Conta.

Cele doua momente preclasice au incadrat inspirat o lucrare prea putin cunoscuta – Te Deum de Charpentier -, dar deosebit de frumoasa, predominant marcata de atmosfera de reculegere si ruga, de interiorizare si sensibilitate, solistii – sopranele Roxana Briban si Ecaterina Lal-Coresi, mezzosoprana Oana Andra, tenorul Iurie Ciobanu si baritonul Sever Barnea (mentionat insa ca bas) – sustinand cu acuratete si muzicalitate o partitura destul de speciala ca scriitura, reliefand insa calitatile vocale remarcabile, frazarea si expresivitatea fiecarui interpret in parte; corul a fost, de asemenea, un -personaj- intens solicitat, dar impecabil, sonurile dense, accentele menite sa puna in lumina sensurile cuprinse in text, imbinandu-se cu cele realizate de orchestra aflata intr-o zi extrem de fasta. Nu intamplator, aplauze entuziaste au incununat un concert de reala tinuta, care, cu siguranta, ar fi placut si specialistilor… daca s-ar fi aflat in sala.

Un nou program deosebit de interesant, propus in stagiunea Orchestrei de Camera Radio, s-a derulat sub bagheta dirijorului Cristian Brancusi, sub semnul unor compozitori legati printr-o relatie destul de controversata, intrata insa in legenda (se pare), destul de distorsionata, dar cu un puternic impact emotional. Este vorba despre Mozart si Salieri, deveniti -eroi- ai unui exceptional film semnat de Formann dupa piesa la fel de celebra scrisa de Schaffer, in care Salieri, compozitorul curtii imperiale vieneze, apare aproape monstruos pe langa chinuitul si vesnic nedreptatitul Mozart (pe care se spune totusi ca l-ar fi ajutat mult). Nu intamplator, infruntarea – sau, mai bine spus, antagonismul dintre cei doi creatori ai veacului al XVIII-lea – a starnit interesul in varii feluri, Rimski-Korsakov scriind opera intr-un act -Mozart si Salieri-, pe textul omonim imaginat de Puskin, de fapt o inlantuire de dialoguri prefatate de amplul monolog al lui Salieri, personaj conturat cu siguranta si seriozitate de baritonul Stefan Ignat, a carui voce generoasa, bine condusa, cu inflexiuni intunecate adecvate rolului, a reusit sa redea sugestiv figura inteligentului, rafinatului si, aici, filosofului cu ganduri criminale, Salieri. Rolul Mozart a fost creionat de tenorul Marian Somesan cu sensibilitate, cu lirism si cu o anume resemnare (ceea ce probabil a determinat si intensitatile vocale estompate), contrastul fiind implicit si… explicit. Secvente decupate din Don Giovanni, dintr-o partitura pentru pian (frumos cantata de Rebeca Omordia), dar mai ales din Requiem-ul mozartian (insertie inregistrata pe banda) au conferit un plus de frumusete unor pagini care, cantate in limba rusa, gandite in forma unui dialog-recitativ (anticipand o modalitate preferata a compozitorilor veacului XX), au fost apreciate de publicul (nu foarte numeros) care a aplaudat acest demers meritoriu, prefatat, in prima parte a serii, de serenada agreabil scrisa de Salieri sub titlul Armonia per un tempio della notte (intr-o atmosfera calma, eleganta, -de salon-, bine pusa in valoare de cele sapte instrumente de suflat la care interpretii au cantat cu reala stiinta si acuratete) si Concertul nr. 17 pentru pian si orchestra de Mozart – solist fiind Bernard Fograscher, pianist nascut la Brasov, stabilit in Germania, al carui demers interpretativ a adus un tuseu rotund, o tehnica sigura, o atentie deosebita pentru respectarea stilului mozartian, fara a avea insa stralucirea necesara partiturii. Orchestra a acompaniat cu discretie si precizie, frazarea fluenta, omogenitatea si claritatea specifica muzicii clasice fiind evidentiate si in secventele introductive, ramanand insa, de aceasta data, intr-o oarecare uniformitate a intensitatilor intrerupta doar de un crescendo si cateva accente si interventii solistice (la suflatori), binevenite ca -pete de culoare-. Si iarasi se naste intrebarea (retorica) de ce asemenea programe nu trezesc atentia si interesul cronicarilor, al muzicienilor in general, sau cel putin curiozitatea profesionala fie in ce priveste o partitura mai… altfel, fie evolutia unor tineri solisti pe care, paradoxal, afirma ca si sustin si promoveaza cu consecventa…