Aplauze pentru Valentin Gheorghiu

Aristocratul claviaturii romanesti, maestrul Valentin Gheorghiu, a fost sarbatorit, la implinirea celor 75 ani de viata, printr-un sir de concerte in care, cu aceeasi modestie si seninatate ce-l caracterizeaza, a cantat (si ne-a incantat), fiind rasplatit apoi prin aplauzele entuziaste si pline de constanta admiratie ale publicului care, de sase decenii, asteapta cu nerabdare fiecare noua aparitie pe podium a pianistului care, si acum, continua sa adauge noi carate unei cariere spectaculoase despre care insa vorbeste extrem de putin, preferand sa lase muzica si maniera sa interpretativa inconfundabila sa spuna mai mult.

Daca prin concertul sustinut, in urma cu o luna, in compania Filarmonicii, a marcat cei 60 de ani ce s-au scurs de la debutul sau alaturi de aceasta orchestra (a carei istorie s-a scris in paralel si impreuna cu propria sa existenta artistica), seara ce i-a fost dedicata in concertul Orchestrei Nationale Radio l-a omagiat atat pe pianistul, cat si pe compozitorul Valentin Gheorghiu, oferind publicului un adevarat regal de muzica buna al carei protagonist a fost intr-adevar un -tur de forta-, interpretand nu mai putin de trei opusuri concertante, ascultand apoi, cu emotie, propria sa lucrare simfonica Imagini din copilarie, compusa in 1963.

Poate cel mai frumos dar pe care l-a primit in aceste zile aniversare a fost faptul ca, in Concertul in fa major pentru trei piane si orchestra K 242 de Mozart, a evoluat alaturi de sotia sa, Roxana (cu care canta adesea la doua piane sau la patru maini), dar si de fiica lor, Valentina, care astfel si-a facut debutul in concert cu orchestra, cantand, totodata, pentru prima oara in public -in familie-, emotiile fiind, cu siguranta, deosebit de puternice pentru toti trei pianistii care, sub bagheta excelentului dirijor Gheorghe Costin, au realizat o versiune interpretativa echilibrata si plina de farmec, sincronizarea atacurilor, similitudinea tuseului, rafinamentul stilistic si frazarea eleganta -tradand- faptul ca atat Roxana, cat si Valentina s-au format, in timp, sub atenta indrumare a maestrului care, poate si datorita multiplelor solicitari in plan solistic, nu a fost niciodata un pedagog in adevaratul sens al cuvantului, desi multi tineri pianisti au beneficiat de sfaturile sale oferite cu simplitatea si generozitatea proprie doar oamenilor alesi care vor sa daruiasca celor tineri, cat mai mult din stiinta, din experienta lor.

Valentin Gheorghiu a revenit pe podium pentru a interpreta o lucrare mai putin prezenta in programele stagiunilor noastre muzicale – Piesa de concert de Weber, partitura incarcata de romantismul in care nostalgia se imbina cu trairile navalnice, subliniate si de faptul ca piesa a fost scrisa pornind de la un subiect imaginat chiar de Weber in spiritul vechilor legende cu cavaleri cruciati si domnite, scriitura pianistica abundenta permitand solistului o paleta coloristica si expresiva aparte, pe care maestrul le-a redat cu echilibrul, calmul si virtuozitatea ce-i sunt proprii.

Dupa un -respiro- (in care Orchestra Nationala Radio a interpretat suita sa Imagini din copilarie – nedrept de putin cantata, dar deosebit de apreciata de melomani si specialisti deopotriva atat pentru constructia clara, desenata cu rigoare si finete, cat si pentru bogatia caleidoscopica a secventelor ce imbina umorul cu voiosia si lirismul evocator -, Valentin Gheorghiu a reaparut in ipostaza solistica pentru a canta Concertul pe care l-a scris in 1959, prezentandu-l, de atunci, cu mult succes, in tara si in strainatate. Pentru ca Valentin Gheorghiu se dovedeste a fi un compozitor al carui talent cu totul special a creat adevarate bijuterii muzicale, dar, din pacate, mult prea putine fata de ceea ce ar fi dorit (si am fi dorit) sa scrie; arta sa pianistica si stiinta de a pune in valoare agilitatile, momentele de virtuozitate, suprafetele calme, poate usor nostalgice, se regasesc din plin in aceasta partitura pe care, de fiecare data, o abordeaza cu emotie si bucurie.

Cu siguranta, Valentin Gheorghiu se simte cel mai bine in fata pianului, mangaind clapele, exprimandu-si gandurile, sentimentele si visele prin muzica pe care a slujit-o o viata, oferind milioanelor de ascultatori – in sala de concert, in transmisiunile radio (asa cum a fost si in acea seara) sau pe disc – clipe de reverie, de incantare spirituala, realizand astfel o comunicare directa si sincera cu toti cei care il asculta. Ce poate fi mai elocvent in acest sens decat faptul ca, dupa aproape doua ore de solicitare solistica, s-a asezat fericit, din nou, in fata pianului, pentru a ne darui doua bisuri care ne-au convins ca maestrul ramane un vesnic romantic.

A fost o seara de mare frumusete si incarcatura emotionala atat pentru sarbatorit, cat si pentru spectatorii care au -invadat- sala Radio pentru a-l asculta, pentru a-i oferi flori si a-l aplauda, inca o data si inca o data, pe pianistul care, de o viata, ii farmeca prin arta sa. Si printre cei care l-au aplaudat si, cu siguranta, au rememorat alte sute – poate mii – de concerte in care Valentin Gheorghiu a fost protagonist – s-a aflat si presedintele tarii, Ion Iliescu, fidel admirator al pianistului, al omului Valentin Gheorghiu.

Doar cateva zile mai tarziu, publicul a revenit la sala Radio pentru a-l urmari, din nou, in dubla ipostaza de compozitor si pianist, pe maestrul care, in compania unor instrumentisti din elita muzicienilor nostri – violonistul Gabriel Croitoru si violoncelistul Marin Cazacu – a interpretat propriul sau Trio in la major, precum si monumentalul trio beethovenian Arhiducele, muzica de camera fiind, deopotriva, draga inimii sale, insasi dorinta de a prezenta pe podium si opusuri celebre ale genului nascand ideea constituirii acestui trio redutabil care, si de aceasta data, a fost indelung aplaudat – un nou prilej de reverenta in fata celui care – desi nu lasa sa se vada – a implinit 75 de ani si a aniversat, in aceste zile, sase decenii de cariera, continand sa lucreze, pregatind concertul pe care-l va sustine in cadrul Festivalului Enescu din luna septembrie si, poate, gasind ragazul de finaliza propriile partituri care, de prea multa vreme, asteapta, in sertar, intalnirea cu publicul.