Anul omagial Caragiale a insemnat multe incercari de modernizare a acestui clasic-modern al dramaturgiei, montat in ultima perioada mai mult ca oricand. Dinu Sararu, directorul Teatrului National, promitea sa relanseze Trilogia Satirica intr-o noua viziune si cu o distributie tanara. Cele trei comedii sunt gata, ultima fiind lansata la apa saptamana aceasta.
O scrisoare pierduta, in regia lui Grigore Gonta, vrea sa il scoata pe Caragiale din politicul si socialul in care a fost fixat si il plaseaza intr-un spatiu incert. Atat de incert, incat un elev de liceu care nu a citit piesa ar putea cu usurinta s-o identifice pe Zoe cu o balerina, pe Tipatescu cu o Cruella in varianta masculina si cu un singur dalmatian. Sa nu ne mai gandim ca scolarul nostru nu si-ar da seama pana la sfarsitul spectacolului care este climatul si spatiul unde se intampla toate aceste lucruri.
Succesul piesei O scrisoare pierduta, verificat de atatea montari, face din fabula comica a lui Caragiale o poveste universala. Ca sa ii intelegem valabilitatea in timp si spatiu, nu trebuie s-o dezbracam de stratul realist din care pornesc toate sensurile si metafizica ei. Opera deschisa este deschisa pana la o limita motivata, care sa nu o saraceasca de intelesuri.
Regizorul Grigore Gonta centreaza datele spectacolului in jurul povestii de iubire dintre Zoe si Tipatescu. O Zoe deloc barbata, usor angelica si mult prea confuza in interpretarea Taniei Popa, care nu are forta sa sustina ideea personajului pana la capat, si un Tipatescu (Mihai Calin), aparitie malefica, dar personificare sensibila a amorezului, sunt pilonii care declanseaza spectacolul. In acest context, faptele prezentate isi pierd din importanta si gravitate. Or, printre hohote de ras, Caragiale tocmai asupra lor vrea sa ne atraga atentia. Prea putin sustinute ca pondere in spectacol, amanuntele si ironiile politico-sociale sunt fin stilizate, sugerate prin imagine. Lumina scenica in cele trei culori ale drapelului sau tribuna prezenta in cunoscutul moment al alegerilor, facuta din saltele de burete, care dezechilibreaza personajele venite sa tina discursuri, sunt reprezentative in acest sens. Scenografia Floricai Malureanu esentializeaza in elemente putine, date si conotatii multe, dar nu reuseste sa le reuneasca si incadreze intr-un spatiu concret al spectacolului. Este mult prea simbolica pentru variatiunile pe care le implica textul lui Caragiale.
Grigore Gonta vede lumea din O scrisoare pierduta in alb si negru. Singurul personaj -de trecere- intre cele doua dimensiuni este cenusiul Dandanache. Aceasta cromatica, desi sugestiva, la o privire mai atenta pare exagerata. Personajele Scrisorii pierdute nu se supun unei clasari certe, unei separari intre rai si buni, pentru ca aceasta variatie sta in intriga piesei.
In mod sigur, spectacolul va avea o cariera lunga pe afisul Teatrului National, mai ales prin reusita unor creatii actoricesti. Claudiu Bleont face un Catavencu demn de retinut, o intruchipare umana a diavolescului pe care il implica orice politica sau adaptare politica. Inocentului Cetatean Turmentat, Marius Rizea ii aduce o luciditate aparte, din care insa nu se pierde comicul. Actorul fenteaza bine cu aparenta cald-rece, stiu-nu stiu. Punctul culminant al spectacolului este prezenta lui Dan Puric (Dandanache), singurul personaj cenusiu, impostor, rau si hotarat sa fie in continuare la fel. I-ar placea chiar si Zoe, ca de… -e dama buna!- Puric nuanteza si dezvolta replica, oferind personajului tente clare, intrezarite in text.
Expresivitatea spectacolului, decupat secvential si incadrat scenic in medalioane imagistice, o fotografiere de prim-plan, duce la distantare, la relatarea filmica a evenimentelor. Viata oamenilor din O scrisoare pierduta este proiectata pe doua directii: Zoe si idilica ei realitate, cu amor si trairi fantastico-patetice ale acestui sentiment, si lucrurile in adevarul lor, transpuse uneori prin ochiul eroinei. Astfel, spectacolul se constituie dintr-un colaj de imagini si tensiuni diferite, cu treceri de la atmosfera grava sau penibila a alegerilor la hiperbolizarea patetica a trairilor, de la realismul intrigilor la imaterialul simtamintelor. Zoe, prin tinuta si temperament, are o prezenta romantica, mofturoasa si aparent naiva. Daca tinem cont din datele piesei ca ea conduce intr-un fel orasul, in spectacol nu este evident acest lucru, intelegem gravitatea faptelor si motivatia lui Grigore Gonta de a construi spectacolul pe aceasta idee.
In cazul piesei lui Caragiale, este interesant faptul ca, desi dezbracata de contextul in care dramaturgul a scris-o, ea nu-si pierde comicul. Indiferent care ar fi unghiul de abordare al Scrisorii pierdute, rasul apare neconditionat. Dovada este sala care a reactionat la clasicele momente. Incercarea regizorului de a imaterializa concretetea datelor sau apartenenta personajelor la diverse tipologii in care erau incadrate pana acum nu striveste umorul spre care indeamna scrisul lui Caragiale. Totusi, in aceasta privinta, montarea de la National nu aduce o mare noutate si ma intreb, sa se revizuiasca, dar sa nu se schimbe nimic?
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
