O viata dedicata stiintei istoriei

– Comunitatea academica v-a sarbatorit cu prilejul implinirii varstei de 80 de ani. Cu acest prilej vi s-a dedicat un volum cu titlu emblematic pentru conceptia dumneavoastra – Identitate nationala si spirit european. Alaturandu-ne celor care v-au omagiat, va dorim multi ani cu sanatate si cu aceeasi impresionanta putere de munca daruita istoriei. Ne cunoastem de mult si pot spune ca aproape nu exista discutie in care sa nu ajungeti la istorie. E o adevarata pasiune?

– Evident. Mai mult, o viata. Ma identific cu aceasta stiinta de la sfarsitul copilariei si poate principalii vinovati au fost -Cei trei muschetari-. Datorita lor m-am apropiat de istorie si am invatat foarte bine limba franceza. M-a pasionat secolul XVII, asa ca pe la 14 ani am scris o istorie a lui Carol, duce de Lorena, care a rezistat lui Ludovic al XIV-lea. Asa a inceput si am continuat.

Mi-am asumat si secolul XX

– Pentru a ajunge la epoca moderna.

– Initial, regretatul Marin Bucur mi-a scris pe o carte pe care mi-a daruit-o dedicatia: -Unui pasoptist intarziat-. De altfel, am inceput cu 1848 si prima lucrare publicata in Revista istorica romana, la prof. C.C. Giurescu , a fost un studiu despre tinerii romani aflati la Paris in timpul revolutiei din februarie 1848. Asa am intrat in veacul XIX, trecand spre Unirea Principatelor, apoi m-am intors in 1821 si am continuat cu 1877. Am simtit nevoia radacinilor si am intrat destul de mult si in veacul al XVIII-lea. Mi-am dat seama ca orice istoric serios nu poate studia o istorie nationala lipsita de corelarile internationale. M-a preocupat istoria romanilor in corelatie cu istoria universala, asa am ajuns sa ma ocup si de istoria relatiilor internationale, si de istoria diplomatiei, si chiar de procese istorice paralele.

– Se poate spune ca sunteti un istoric complet?

– Da, pentru ca o alta idee-forta care m-a preocupat este ca istoria trebuie sa fie complexa, totala, trebuie sa urmareasca toate directiile, pentru ca, in fond, noi ne reconstituim o viata din fragmente. Trebuie mai intai sa intelegi, altfel, reconstituirea e falsa, ceea ce obliga sa te ocupi de istorie politica, economica, culturala, stiintifica, adica asa cum e viata. Abordarea parcelara nu duce la o intelegere si creeaza doar niste prejudecati.

– O parte a istoriei contemporane este chiar viata dumneavoastra.

– Din aceasta pricina mi-am asumat si veacul XX.

Verticalitatea oamenilor de stiinta – o batalie continua

– In aceste conditii, cat de independenta poate fi istoriografia fata de politica?

– Din nefericire, scrierea istoriei este paralizata de politica, fenomen care s-a perpetuat si in zilele noastre. Chiar si intr-un sistem democratic, politicul se amesteca in istorie, dintr-o parte sau alta. Multi oameni politici se considera foarte buni cunoscatori ai istoriei si, pentru ei, istoricii sunt doar niste intermediari ce pot fi si evitati. Se pot da sentinte despre lucruri fundamentale trecandu-se peste ei.

– Atunci, cum isi poate mentine un istoric verticalitatea proprie omului de stiinta?

– E o batalie continua.

– Viata unui istoric este o drama?

– Da. Cel putin pana in 1989 eram, vrand nevrand, parte a unui sistem. Marea problema era cum sa spui adevarul si textul sa apara. Daca tineti minte, la Contemporanul am scris un articol despre varstele si treptele de dezvoltare ale orasului Bucuresti, care trebuia sa apara cand o cincime din oras disparea. A fost o indrazneala care n-a reusit sa treaca de niste baraje.

– Ce poate face istoricul in asemenea situatii?

– Sigur, ar fi simplu sa pui pana jos si sa faci, cum am facut eu, blacheuri.

– Nu e o solutie.

– Si asta nu doar din punct de vedere individual, ci si general. Ce s-ar fi intamplat ca intelectualii sa renunte la conditia lor si sa mearga in productie, unde, de altfel, se castiga mai bine? Cultura noastra s-ar fi prabusit. Din fericire, nu s-a intamplat asa, inclusiv in istoriografie. Sa vedem ceea ce a ramas. Or, practic, au ramas colectiile de izvoare, cea de izvoare medievale, scoasa de Institutul N. Iorga este exemplara si apreciata pe plan international. Mai putem adauga rezultatele cercetarilor arheologice. S-au realizat si lucrari fundamentale, de-ar fi sa amintesc doar volumele lui David Prodan despre iobagia din Transilvania. As putea continua. Tratatul de Istoria Romaniei, din care au aparut doar patru volume, datorita rezistentei istoricilor care nu au acceptat sa schimbe continutul. In volumul V ar fi trebuit sa dispara Basarabia sau sa fie redusa la o fraza unirea cu Romania. Asa nu a mai aparut volumul, dar celelalte, mai ales volumele III si IV, si-au pastrat valoarea pana le-a prins din urma noul Tratat de Istoria Romanilor. Atunci a avut un tiraj de 40.000 de exemplare care s-au vandut repede. Au aparut numeroase studii, desigur inegale, dar multe deosebit de serioase. De aceea, insist ca lucrurile sa fie vazute nuantat.

– Pentru istoric si nu doar pentru el erau doua posibilitati – sa se rateze sau sa faca un compromis.

– Da, dar sa intelegem acest compromis foarte nuantat, uneori doar aparent. Un citat din clasicii marxism-leninismului sau din Ceausescu salva o carte. Asta o stiu tot de la prof. C.C. Giurescu. Mai era si o complicitate cu cenzura. Erau compromisuri, dar puteau fi salvatoare. De pilda, puteai sa scrii ca primul-ministru dintr-o perioada a facut ceva, fara a-i da numele si cenzorul trecea peste aceasta, fiind dator sa fie atent doar la nume.

Intotdeauna a existat o politizare a istoriei

– As vrea sa revenim la dificultatile actuale, cand nu mai exista cenzura. Pluralitatea conceptiilor este mai greu de suportat?

– Nu, dar uneori se franeaza exprimarea unor opinii sau se afirma puncte de vedere oficiale, care se impun. La aceasta nu ma asteptam in 1989, cand am avut doua sentimente – ca am un pasaport si ca, in sfarsit, poti sa scrii asa cum vrei. Am avut o deziluzie.

– Credeti ca e vorba de persistenta unei mentalitati?

– Nu. Este vorba de aceasta politizare a istoriei. Si, de fapt, intotdeauna a fost asa. Nu se tine insa seama ca, nu o data, interdictiile au dus la vedetizarea celor interzisi.

– Care e idealul pentru un istoric?

– Ca intr-adevar sa fie lasati sa scrie ceea ce stiu. Noi suntem inca in tranzitie, sensibilitatile sunt foarte mari si imediat se interpreteaza politic. In Franta, de pilda, in ultima vreme au aparut multe carti despre maresalul Peten, scrise cu seninatate, si nimeni nu considera ca cel care a scris este un adept al lui. La noi esti privit rau din ambele parti. Un coleg spunea odata -Fereste-l Doamne pe istoric- si avea perfecta dreptate. Inainte, batalia era cu cenzura si se ajunsese uneori la solutii de compromis care sa faca posibila aparitia unui text. Acum ai de-a face cu politicieni care se gandesc doar la ale lor. Dar, de ce sa foloseasca istoria ca un instrument al politicii.

– Ca in -1984-, prezentul dicteaza trecutul.

– Cam asa, si este foarte trist, fiindca istoria este o stiinta care trebuie respectata ca altele. Nici un politician nu se arata specialist in chimie sau fizica, in timp ce in istorie toti sunt specialisti.

– Si totusi interesul pentru istorie este foarte mare.

– Intr-un fel, este partea buna a lucrului rau, in sensul ca omul e interesat de istorie si, in consecinta, si omul politic.

– Academia Romana a editat Tratat de Istoria Romanilor care e o mare realizare, la care ati contribuit substantial.

– Da, a fost o mare batalie.

– O batalie castigata.

– La inceput au fost mari greutati financiare. Dupa rezolvarea lor, a fost si o batalie pe plan uman: oameni care nu voiau sa se implice, altii care s-au despartit, altii s-au certat. A trebuit sa fiu un element de echilibru, un moderator pentru a implini acest proiect. Si am reusit. Trebuie sa multumesc indeosebi domnului acad. Eugen Simion, presedintele Academiei, care a fost motorul acestui proiect, mai ales ca era vorba si de partea manageriala. Avem in sfarsit o sinteza, care merge pana la 6 septembrie 1940.

– Desi acest proiect fundamental al Academiei este in desfasurare, in presa au aparut voci care sustin ca volumul IX nu mai apare.

– Nu-i adevarat. Volumul IX este coordonat de acad. Dinu Giurescu si sper sa-l avem pe la sfarsitul anului viitor. Urmeaza volumul X, care sper sa apara in conditii bune. Inaintand in timp, problemele se politizeaza si apar presiuni, dar sper ca ele sa scada. Eu sunt atat de optimist incat cred ca va aparea pana la intrarea noastra in UE si ultimul volum, ce va cuprinde perioada 22 decembrie 1989-2007. Vor fi, sunt convins, foarte multe presiuni si istoricii vor fi stanjeniti sa-si faca meseria. Vreau sa declar solemn ca, in momentul in care as simti ca suntem constransi sa iesim din obiectivitatea noastra, eu pun pana jos.

Obiectivitatea este o problema de onestitate

– Cat de obiectiv poate fi un istoric?

– Un istoric poate fi obiectiv. Are, desigur, un sistem de gandire, un mod de a aprecia, care poate sa-l tulbure intr-o oarecare masura. Dar obiectivitatea este, in primul rand, o problema de onestitate, mai ales daca esti istoric si ai raspunderea unei reconstituiri. Daca denaturezi, esti vinovat ca un corupt sau ca un om care fura.

– Ati scris o istorie a Academiei Romane. Cum vedeti statutul acestui for stiintific si cultural si perspectivele viitoare?

– Academia ar trebui sa fie marele sfatuitor al conducerii politice, careia sa i se ceara sfatul si sa fie ascultata. Uneori se intampla sa i se ceara sfatul, alteori nu, alteori pozitia ei nu este luata in seama. Sper ca lucrurile se vor imbunatati si rolul Academiei sa fie chiar cel pe care il merita. Academia noastra are o situatie speciala, daca tinem seama de traditia pe care o mosteneste. Sa ne amintim ca a fost parlamentul natiunii cand unitatea statala nu fiinta. Acest lucru trebuie recunoscut, acceptat, revigorat in special de oamenii politici si de intreaga natiune.

– Cum priveste un istoric viitorul?

– Cu multa ingrijorare, din pricina imprejurarilor internationale, a dezvoltarii impetuoase a stiintei si tehnicii, care ascunde si primejdii. Iata problema poluarii, de pilda. In ce directie mergem? Cred ca oamenii sunt putin nesatiosi si nu-si dau seama ca, din castigul dobandit, o parte trebuie alocata unor masuri impotriva degradarii planetei. Ma gandesc la generatiile viitoare, pentru care controlul acestei degradari trebuie facut intr-un timp oportun. Pe de alta parte, acest control planetar nu priveste doar degradarea planetei, ci presupune si o intelegere functionala intre state, o pace perpetua.

– Nu e o utopie?

– Poate, dar daca nu le realizam, vom disparea ca umanitate. Amintiti-va de filmul Planeta maimutelor, cu scena in care capul Statuii Libertatii era pe o plaja. Din nefericire, omenirea este amenintata de primejdii, pe care chiar ea le genereaza!