Am asteptat cu totii Gala cu sufletul la gura. Ultimii ani au demonstrat o relativa reintrare pe fagas a industriei noastre de film si aparitia unei generatii de tineri regizori promitatori, unii impusi deja pe podiumurile internationale – motive pentru continuarea si chiar transformarea Galei intr-un festival competitiv.
Pe langa premierele anului curent (nu mai putin de sase!), Gala a mai avut o sectiune de scurt si lung-metraje din anii 2001-2003 dedicata noului val si o sectiune retrospectiva de coproductii 1930-2000. In afara de bine cunoscute pelicule antologice (precum Columna, Maria-Mirabela, Codin), aceasta a cuprins si doua filme considerate iremediabil pierdute si descoperite recent la Cinemateca din Roma, respectiv din Berlin, si anume Catuse rosii/Odessa in flacari, in regia lui Carmine Gallone (1942), produse de societatea romano-italiana Cineromit, respectiv un fragment (fara sunet) din primul film sonor romanesc, coproductia romano-germana Ciuleandra (1930), regizata de Martin Berger.
La ordinea zilei sunt insa premierele. Daneliuc, Carmazan, Pintilie, Blaier sunt clasici care nu au nevoie de prezentare. Noile lor productii reiau, in stilistici bine cristalizate sau relativ novatoare, laitmotive mai vechi, asezandu-se in continuitatea unei opere destul de cert conturate; lor li se alatura doua nume noi: Calin Peter Netzer si Titus Muntean. Debuturile lor in lung-metraj, Maria, respectiv Examen, arata doi cineasti maturi, doi autori completi (scenariile, in ambele cazuri, le apartin), doua constiinte artistice care reusesc sa depaseasca atat reflexele pavloviene, cat si presiunea curentelor in oglindirea realitatii.
Daca, referitor la noul val romanesc, vorbeam in anii trecuti de neorealism stenic sau neurotic, Calin Netzer inaugureaza ceea ce am putea numi neorealism psihologic. Filmul sau, Maria, prezinta povestea aparent banala a unei femei cu sapte copii si un sot somer si alcoolic, nevoita sa se prostitueze pentru a-si intretine familia. Argumentul realitatii cazului nu este neaparat un atu. Primejdiile naturalismului sordid, ale vulgaritatii sau sociologizarii cu orice pret pandesc la tot pasul. Netzer insa reuseste sa le evite, intrucat este interesat, in primul rand, de viata emotionala a eroinei sale (interpretata magistral de Diana Dumbrava), de puterea ei de sacrificiu si de caldura, fie si firava, a unei vieti de familie sfasiate, dar din care iubirea n-a disparut cu totul. Filmul a smuls Festivalului de la Locarno 2003 nu mai putin de trei premii: pentru rolul principal feminin (Diana Dumbrava), pentru rolul principal masculin (Serban Ionescu) si premiul special al juriului.
Colegul sau ceva mai varstnic Radu Muntean isi propune o miza pe care si-o permit, de obicei, doar cineastii cu experienta: Examen este o investigatie din perspectiva prezentului a unei grave nedreptati juridice savarsite in epoca Ceausescu, soldata cu distrugerea vietii unui om nevinovat si a intregii sale familii si, mai tarziu, cu o razbunare. Lumina aruncata asupra institutiilor sistemului este taioasa, dar lipsita de patetism, generalizari aleatorii si spirit acuzator; cu nu mai putin realism sunt privite judecatile maniheist-peltice ale tinerei generatii care, din universul generatiei parintilor, nu a retinut decat ideea lantului de compromisuri si logo-ul salamului cu soia.
In jurul miturilor decembrie *89, epocii Ceausescu si al omului de tranzitie se invartesc subiectele tuturor veteranilor Galei – din pacate, imbracate in forme mai vechi, reciclate, lipsite de fondul emotiei personale, al sinceritatii si, uneori, al coerentei.
Titlul poetico-jurnalistic al filmului lui Mircea Daneliuc, Ambasadori, cautam patrie, porneste de la o idee cu un bun potential satirico-dramaturgic, aceea a unei ambasade africane in curs de abandon, din cauza rasturnarilor politice din tara-mama. Prilejul e folosit pentru diverse tranzactii oneroase de vechii revolutionari romani cu acte si de fauna de imbogatiti din jurul acestora. O victima inocenta a Revolutiei, o secretara-colonel SRI indragostita, un prieten care tradeaza mereu, traficanti arabi, santajisti romani, o prostituata absolventa de ASE, cam batraioara – iata spectrul de personaje ale filmului, a caror identitate insuficient dezvoltata le arunca uneori in zona cliseului. Originala ramane ideea revolutiei africane – o furtuna intr-un pahar cu apa – amara oglindire parodica a asa-sau-altminteri-numitei Revolutii romanesti.
Tot de evenimentele din decembrie *89 e legata si povestea scrisa de Petre Salcudeanu, ecranizata de Andrei Blaier, cu titlul – sa-i zicem baudelerian? – Dulcea sauna a mortii. De ce dulce? Pentru ca in ea fac amor doua femei influente, intre aratatoarele carora sunt jucate vietile inocentilor si vinovatilor dintr-o inchisoare, care au vazut prea mult. De ce a mortii? Pentru ca cea puternica si prea ambitioasa o ucide pe cea blazata si prea bogata. Atuurile filmului stau, pana la un punct, in coerenta scenariului (de factura politista), in prietenia dintre puscariasul bun si cel rau, dar mai ales in distributia generoasa a celor mai mari nume ale scenei romanesti (ei – in penitenciar, ele – in sauna). Scaderile, in infuzia programatica de lubricitate grosiera, in replicile academice, neadecvate rolului, si in cliseismul debordant al unor personaje secundare.
Nu departe tematic se situeaza filmul lui Ioan Carmazan, Raport despre starea natiunii. Luand ca reper povestea unui cuplu de tineri reporteri TV, investigatori curajosi si incoruptibili (ca*n filmele americane) de cazuri senzationale, pelicula enumera o lunga lista de diagnostice reale sau inchipuite ale maladiilor romanesti, pe care le contempla deznadajduit si repetitiv, intr-un puzzle de bancuri macabre scolaresti si enunturi-soc cu miros de alcool, ce pulverizeaza naratiunea in favoarea pitorescului gratuit, refuza sa se cristalizeze intr-o concluzie si converg, lent dar sigur, catre spitalul de nebuni. Rezista insa o serie de secvente si de cadre memorabile, dar lipsite de unitate si, mai ales, titlul filmului, caruia i se poate subsuma intreaga Gala.
Dar dusul cel mai rece, privirea cea mai otravita si mai acuzatoare asupra societatii romanesti le ofera, ca de obicei, Pintilie. Daca in filmografia sa de pana acum, corigentele nationale erau prezentate in tonuri nervoase, absurde, vitriolante, dar totusi in tonuri, din Niki Ardelean, colonel in rezerva este practic eliminata orice formalizare estetica. Decrepitudinea mediocritatii irumpe, planturoasa, in lungi cadre de telenovela ultradomestica, fara urme de subtext, al caror singur continut este kitsch-ul (urbanistic, sentimental, mental) – cadre a caror succesiune molcoma este franata brusc de final: o farsa tragic-grotesca, cruda si absurda, asemenea titlului initial al peliculei: Cand creierul iese afara din cap. Nu, nu este o metafora, Pintilie isi rezerva placerea sangvinara a limbajului direct, iar culpa care il provoaca ar fi intoleranta celorlalti, imbecilitatea altora, traditionalismul lor, inadaptarea vechii generatii.
Iar daca replicile (destule!) din filmele cineastilor nostri nu se disting mai deloc (noroc cu subtitrarea in engleza, atunci cand exista), vinovata este, desigur, pelicula! Singurul in care calitatea tehnica a sunetului e OK este Examen (semnat de un politehnist), coloana sonora fiind asigurata de exigenta Dana Bunescu.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
