Am citit ieri un text ciudat, semnificativ in privinta a ceea ce se petrece in lumea literara romaneasca. Ma refer la editorialul publicat de Nicolae Manolescu in ultimul numar al -Romaniei literare-, in care criticul se delimiteaza – cu delicatetea, dar si cu fermitatea cunoscute – de -aroganta- si de lipsa de cunoastere a situatiei literaturii in lumea comunista de care ar da dovada foarte tinarul critic al… -Romaniei literare-, C. Rogozanu! Rareori putem intilni o asemenea situatie, in care un director de revista polemizeaza public cu cronicarul sau principal, si, de cite ori se intimpla acest lucru, semnificatia gestului depaseste, de fapt, contextul, aratind o fisura adinca intre aspiratiile unei reviste si practica ei curenta. Din editorial aflam ca aceluiasi cronicar (sau poate altuia dintre cei tineri) i s-a refuzat din motive politice (!) un articol, cel despre Ileana Malancioiu, si ca directorul revistei n-a fost de acord nici cu alte -verdicte- ale noii echipe, desi a acceptat publicarea cronicilor respective. Editorialul apare, alta ciudatenie, chiar in numarul in care tinarul critic il -executa- pe Nicolae Breban, si se refera, de fapt, la acest articol. Ce Dumnezeu se-ntimpla, prin urmare, la -Romania literara-? Orice cititor e-ndreptatit sa se-ntrebe acest lucru. Voi incerca, desi sint eu insumi un outsider, sa-i dau citeva repere.
-Romania literara- este o revista care seamana foarte mult cu Uniunea Scriitorilor: reprezinta toti scriitorii si pe nici unul. Ea a functionat foarte bine, ca si institutia mai sus-pomenita, atita vreme cit a existat o viata literara unitara la nivel national. Asa cum Uniunea Scriitorilor a fost un fel de sindicat in care toti autorii, indiferent de virsta, orientare, nationalitate etc. puteau si, intr-un fel, trebuiau sa se regaseasca, revista despre care vorbim, asa cum arata si numele ei, este o revista -ecumenica-, lipsita in mod necesar de ideologie, deschisa tuturor si adresata tuturor. Ducindu-si pina la capat optiunea de neutralitate binevoitoare fata de toate orientarile, revista nu s-a facut nici macar exponenta generatiei moderniste din care provin mai toti criticii ei. Echipa ei a fost pina nu demult foarte adaptata acestui -profil fara profil-: oameni prudenti, prevenitori, nitel conservativi, nitel deschisi si spre experiment (dar nici prea-prea, nici foarte-foarte), parind ca pot merge astfel la nesfirsit. Revista a publicat poezie si proza prin forta lucrurilor de nivel mediu – fiindca, in principiu, fiecare autor din cei vreo doua mii citi exista oficial are dreptul sa publice in paginile ei -, a facut critica inteligenta pe materialul literar care s-a nimerit, urmarind principiul valorii, dar si cu mici oscilatii conjuncturale, si ne-a tinut la curent cu ce se mai intimpla prin lume fara ca redactorii respectivi sa paraseasca de obicei tara. -Romania literara- n-a fost si nu este o revista rea, cum sint atitea azi. Ea a fost indicatorul -statistic-, oarecum nivelator, dar si semnificativ, al valorii literaturii romane. Problema ei este una de adaptare la o realitate schimbata. Astazi nu mai avem situatia literara de dinainte de revolutie si nici n-o vom mai avea niciodata. Pentru ca realitatea literara consta azi in multiple centre de putere constituite pe diverse criterii, o revista incolora ideologic poate cistiga in obiectivitate, dar nu atit cit sa compenseze pierderea in reprezentativitate. Incercind sa reprezinte in continuare pe toata lumea, ea risca sa devina o oglinda in care nu se mai recunoaste nimeni.
Nicolae Manolescu a inteles, probabil, foarte repede acest lucru si a incercat, in mai multe rinduri, o remaniere a echipei lui prin intinerirea ei treptata. Atita vreme cit a adus in redactie oameni ei insisi fara ideologie, precum excelentele Ioana Parvulescu si Andreea Deciu, lucrurile au mers fara probleme, mai ales ca intreaga putere de decizie a fost pastrata de -batrini-: Manolescu, Dimisianu si Alex. Stefanescu (nu neaparat in aceasta ordine). Dar corabia n-a pastrat in ultima vreme aceasta inteleapta linie de a aseza greutatea pe centrul ei. Venirea in echipa -Romaniei literare- a unui foarte tinar grup de critici, abia iesit de pe bancile facultatii, a fost salutata la vremea ei de toata lumea. Iata, ne spuneam, niste oameni fara trecut literar, fara incuscriri si incirligari in lumea scriitoriceasca, oameni curati si talentati care vor aduce un aer proaspat in pinzele batrinei nave. Dar cind acesti oameni au inceput sa scrie, perestroika scontata a prins, tot mai evident, sa capete aspectul unei revolutiuni. Tinerii Robespierri au inceput sa taie in carne vie, fara nici o mila si fara sa se lase impresionati de nimic.
Nume cit se poate de sonore, ca Blandiana, Breban, Liiceanu, Fanus Neagu etc. (nu am aici deloc in vedere valoarea lor reala), au fost trimise, pe rind, la ghilotina, pe cind obscurul Clubul al celor opt din Iasi (ca sa dau doar un exemplu) a fost elogiat cum n-ar fi sperat el niciodata. Si tot asa, numar de numar, incit in curind domolul si pintecosul galion al revistei (dar lentoarea e si noblete, si majestate…) a fost silit sa mearga atit de repede, ca amatorii de ski nautic n-au mai avut de ce sa se plinga…
Partea proasta este… De fapt, sint mai multe parti proaste. In primul rind si principial vorbind, intre cele doua atitudini literare (impaciuitorism civilizat pe de-o parte, bazat pe valori consacrate si greu de contestat, iar pe de alta revizionism radical, care contesta cu predilectie tocmai valorile -consacrate si greu de contestat-) exista, fireste, o certa incompatibilitate, care risca sa rupa in doua si sa scufunde revista. Ca atitudine literara, Rogozanu & Co. s-ar potrivi mai bine la o revista -cu ideologie-, partizana, sau la pagina culturala a unui cotidian, asa cum se si intimpla in cazul slujbelor lor paralele. -Romania literara- s-a aruncat intr-o aventura cind i-a cooptat fara sa-i cunoasca temeinic si sufera acum consecintele.
Partea si mai proasta e ca, de fapt, Nicolae Manolescu cam are dreptate cind il numeste pe Rogozanu (fapt valabil si pentru ceilalti) un critic -arogant-. Eu admir curajul omului tinar care isi spune deschis parerea si n-am crezut niciodata ca un tinar e un -nimeni- care nu are dreptul sa se exprime negativ, chiar si despre un mare scriitor. Dar cu conditia ca -verdictele- date, oricit de dure in esenta, sa denote discernamint, cultura, cunoastere (sau macar dorinta de cunoastere) a lucrurilor despre care vorbesti. M-au mirat si pe mine si m-au intristat, de-a lungul ultimelor luni, o anume suficienta, un anume schematism critic al acestor oameni, evidente chiar si cind, in esenta, au avut dreptate. Am surprins in discursul lor idei preluate din facultate chiar de la noi, de la Bogdan Lefter, de la Simona Popescu, de la Ioana Parvulescu, de la mine (caci le-am fost cu totii profesori), insa fiecare astfel de idee era insotita la noi de cite un -dar pe de alta parte-, sau de un -totusi- care nu exprimau nici conformism, nici lasitate, ci nevoia de complexitate si de perspectivism cultural. Nici o astfel de nuantare nu se mai regaseste la ei. Ca in cazul gindirii tipic adolescentine, limita dintre lucruri apare in cronicile lor clara si taioasa ca un brici, cum nu este ea, de fapt, niciodata. Nu vreau sa spun prin aceasta ca tinerii despre care e vorba sint niste nechemati. Fiecare dintre ei e un om talentat. Insa radicalismul lor ideologic ii impiedica, deocamdata, cred eu, sa perceapa normal viata literaturii.
Asa incit -Romania literara- se afla astazi in fata unui inceput de criza. Editorialul lui Nicolae Manolescu, citit printre rinduri, arata un fel de capat al rabdarii. Sint curios cum isi va rezolva revista cea mai longeviva de la noi aceste neasteptate si previzibile, totusi, probleme.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
