-Furia-: Tanar si disperat in tara manelelor

Inceputul mileniului, in cinematograful romanesc, incepe sa semene acelei perioade cand asistam la nasterea generatiei *70, cu varfuri de lance precum Dan Pita, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Stere Gulea. Senzatia de renastere a sperantei ne este intretinuta de inmultirea debuturilor care ne recomanda cineasti cu voce sigura: dupa Cristi Puiu cu Marfa si banii si Cristian Mungiu cu Occident, debuteaza acum Radu Muntean cu Furia, un alt film care are toate sansele sa ajunga in selectia unor festivaluri internationale. Si, un alt nume demn sa ilustreze notiunea de tanar cinema romanesc, sintagma peste care suprapuneam, pana nu de mult, numai imaginea lui Nae Caranfil. Acesta a fost primul care a semnalat nevoia renuntarii la stilul esopic si a reabilitarii povestii daca vrem sa readucem publicul in sala de cinema pentru a vedea propriile noastre productii. Filantropica sa si succesul ei neobisnuit de box office i-au dovedit justetea pozitiei.

Debutantul de acum, Radu Muntean, se dovedeste pe cat de bun povestitor, pe atat de lucid observator al lumii romanesti de azi. Povestea e foarte simpla: doi baieti de cartier specializati in cursele de masini nocturne desfasurate pe pariuri importante in valuta au proasta inspiratie de a nu respecta ordinul capului de mafiot care controleaza sectorul si se vad pusi in situatia disperata de a aduce in 24 de ore suma stabilita de acesta ca sanctiune. Incepe o disperata cursa contra cronometru, pentru ca 7.000 de dolari nu sunt usor de adunat nici pentru descurcaretii nostri, iar cu mafia tiganeasca nu se glumeste, dupa cum vor (si vom) vedea in povestea care se accelereaza precum intrecerile automobilistice ilegale de la inceput. Tot ca in aceste intreceri violente, nimeni nu ramane fara rana si nu e scutit de impresia ca -a vazut moartea cu ochii-. Unii o vad la propriu si, desi nu lipsesc episoadele traversate de umor negru, exista destule victime ale confruntarii dintre urmariti si urmaritori. Cineastul povesteste cu nerv incercarile celor doi de a scapa dintr-o situatie aparent fara iesire, dar nu se limiteaza la relatarea faptelor. El foloseste ocazia incursiunii in mediul cartierelor cu cotloane periculoase pentru a sugera nesiguranta acestor locuri unde, la venirea intunericului, masinile sunt sparte si furate, iar suporterii echipelor de fotbal se incaiera mai rau decat faimosii hooligans britanici. Episodul paruielii dintre sustinatorii echipelor Steaua si Dinamo este cel mai hazos si unul dintre cel mai bine filmate (in complicitate cu operatorul Vivi Dragan Vasile, excelent portretist, dar si inspirat observator, din unghiuri surprinzatoare, al reactiilor de grup). O atmosfera densa, fara accente de pitoresc ieftin, gasim si in descrierea palatului tiganesc si a faunei care populeaza casa liderului mafiot. Furia e primul film romanesc de fictiune care abordeaza curajos descrierea acestui mediu. Au mai facut-o niste filme documentare, in general productii de televiziune, dar acum e prima data cand realizam, pe marele ecran, dimensiunile alarmante ale ascensiunii mafiei tiganesti care face legea in multe zone ale Capitalei. Antecedentele de documentarist ale tanarului cineast care a castigat premii importante cu Lidenfeld isi spun in mod fericit cuvantul in aceste pasaje. Trecerea lui Radu Muntean (absolvent al UNATC in 1996) prin publicitate a avut, de asemenea, efecte benefice asupra stilului regizorului, care povesteste concis si nu rateaza esentialul, reusind sa imprime un ritm plin de nerv povestii spuse -cu sufletul la gura-. Care poveste, trebuie spus, a fost scrisa impreuna cu alti doi tineri scenaristi, Ileana Constantin si Mircea Staiculescu. Buni cunoscatori ai problemelor propriei lor generatii, cei trei le semnaleaza fara patetism si fara emfaza, incorporandu-le unor peripetii care ne fac uneori sa zambim. Prea putinele sanse ale acestor tineri de a-si gasi un loc -cinstit- de munca si cedarea din disperare in fata ofertelor mafiote sunt insa -chestiuni ale zilei- cat se poate de grave, care nu pot lasa pe nimeni indiferent. Si alte aspecte grotesti ale Romaniei de azi capata expresivitate cinematografica in Furia: mania manelelor, care te agreseaza cu ritmurile lor tanguitoare si textele lor sordide, in spatiul public si privat, este un alt -punct ochit- cu ironie de filmul lui Muntean. Aparitia unuia dintre regii acestei muzici, Adrian Copilu* Minune, as himself, cum spun americanii, da un plus de autenticitate demersului. Dupa cum un fior autentic este asigurat de interpretul capului mafiot Gabonul, personaj de antologie in interpretarea neprofesionistului Andrei Tuli, extraordinara descoperire a regizorului. Maretia nefasta a acestui personaj, prezenta lui care emana pericol l-ar impresiona, cred, si pe Martin Scorsese, cel mai mare specialist in fizionomii mafiote. Si alti neprofesionisti participa, alaturi de el, la descrierea plina de culoare a mediilor interlope, dar interpretii profesionisti sunt, totusi, cei mai eficienti in conturarea unui profil uman credibil acestei lumi. Cei mai avantajati au fost desigur, Dragos Bucur (mai vechea noastra cunostinta din Marfa si banii) si Dorina Chiriac (revelatia din Terminus paradis, excelenta actrita a Teatrului de Comedie) pentru care s-au scris partiturile speciale ale lui Luca si, respectiv, Mona. Ei le abordeaza cu un firesc remarcabil si cu simtul nuantelor, portretizand niste tineri care incearca disperat sa-si potriveasca pasii cu aceasta realitate accelerata si ametitoare, exemplare adaptate, dar in acelasi timp oripilate de cosmarul cotidian. In rolul prietenului pe care te poti bizui, Andrei Vasluianu este un debut remarcabil. Iar Bogdan Uritescu, in rol de -gorila- a mafiotului sef, este pe cat de pitoresc, pe atat de expresiv. Foarte bine stapanit la nivelul povestirii, interpretarii, imaginii si sunetului, Furia e un prim film care impresioneaza prin siguranta si prin puterea de a comunica idei si sentimente intr-o poveste spusa cu nerv, cu admirabila concizie si energie. Nu in ultimul rand, el are meritul de a sugera portretul unei generatii in deriva si de a formula observatii sociale intr-un mod frapant, fara acea tenta -mizerabilista- care ii facea pe multi spectatori sa evite cu obstinatie filmul romanesc. Sa speram ca junele Muntean va avea curand ocazia sa-si reconfirme aceste calitati, nespus de pretioase pentru filmul nostru in acest moment.