TRIPLU GARDELL

-Triplu Gardell- suna ca o figura de patinaj artistic, omologata de un scandinav. Jonas Gardell este suedez, dar nu patinator, ci actor si autor. Turul lui de forta este triplul eveniment, petrecut chiar astazi, la Bucuresti: lansarea a doua carti, publicate de Editura Vremea, si premiera piesei Cheek-to-Cheek, la Teatrul Nottara.

Jonas Gardell este, ca generatie, un -optzecist-, iar ca optiune, un anarhist. Nascut in 1963, s-a format in deceniul al optulea, intr-o lume aflata in deruta. Cei treizeci de ani gloriosi de prosperitate trecusera. Criza petrolului nu facea decat sa anunte viitoarele blocaje economico-financiare, numite, pe scurt, stagflatie. Violenta si terorismul isi faceau un sinistru come-back pe scena lumii. Veselii ani *60 se scursesera pe cand Jonas era prea mic ca sa se poata bucura de frenezia lor. Abia intrevazuse mirajul aventurii, urmarind, la televizor, primii pasi ai omului pe luna sau ascultand la radio muzica pop a vremii, cand, brusc, totul a devenit sumbru. Avea sa se confrunte cu crizele economice, cu marasmul cultural, cu revenirea in forta a conformismului si a valorilor traditionale. Contestarea inceta, restructurarea incepea. Se nascuse prea tarziu, intr-o lume prea ocupata.

Jonas Gardell avea, in schimb, o doza de entuziasm innascut si un simt al umorului acut. De aceea, a scris, a jucat si s-a jucat. Este actor de comedie stand up, un spectacol conceput si sustinut de o singura persoana, care se intretine cu publicul si-i starneste veselia prin glume bine spuse. Jerry Seinfeld este reprezentantul cel mai cunoscut al genului. La noi, avem exemple ilustre ca N. Stroe, Vasile Tomazian, Mircea Crisan, iar Al. Arsinel ilustreaza genul cu brio. Formula este insa a scenetelor de scurta durata (sketch-uri), in cadrul spectacolelor de revista si al emisiunilor de radio sau de televiziune. Ca aproape orice umorist, Gardell este, in fond, un melancolic si un meditativ. Din meditatiile sale asupra binelui si raului si a relatiilor lor cu sacrul, s-a inchegat cartea Despre Dumnezeu.

Momentul aparitiei versiunii romanesti a cartii este foarte potrivit, dat fiind ca publicul a citit si recitit Despre ingeri, a lui Andrei Plesu si astepta, cu indreptatire, urmarea. N-a fost sa fie opera lui Plesu, ci a lui Gardell. Cartea lui Plesu era filosofica, a lui Gardell este epica. Amandoi au scris sub imboldul unei implicari autentice, cautand nu atat sa-i instruiasca pe altii, cat sa-si clarifice lor insile indoielile.

Jonas Gardell repovesteste Vechiul Testament, intr-o alta ordine decat cea din Biblie, insotind povestirea cu citate bine alese si cu comentarii personale, uneori banale, alteori interesante, totdeauna emotionante. Constantin Noica spunea ca orice mare naratiune se cere respusa, ea castigand prin reluare, fie ca aceasta este contestatoare sau chiar parodica. Pe vremea totalitarismului, cand combaterea religiei era de rigoare, apareau carti precum Calauza ateistului sau Biblia hazlie care, in ciuda intentiei denigratoare, nu faceau decat sa trezeasca interesul pentru textele originale. Este greu insa sa citesti Biblia ca pe un roman; cu totii am frunzarit-o fragmentar, in versiunile autorizate, aprobate de Sinod, redactate intr-un limbaj arhaic, greu de suportat. Repovestita ad usum contemporanorum, in limbajul zilei de azi, ea castiga in farmec si in interes. Din pacate, versiunea Gardell nu are nici densitatea ironica si profunzimea filosofica a lui Thomas Mann, din Iosif si fratii sai, nici taisul critic rationalist al lui Stefan Heym, din Relatare despre regele David. Provenit dintr-un ambient cultural protestant, Jonas Gardell insista asupra aspectelor morale. Indrazneste mai mult decat sa scrie o Teodicee, precum Leibniz, caci nu este preocupat doar de contradictia dintre raul existent in lume si bunatatea unui Dumnezeu atotputernic, ci merge mai departe, punand in cauza insasi inclinatia lui Dumnezeu de a aduce in lume raul. Il deconcerteaza acel Dumnezeu care l-a nedreptatit pe Cain, i-a poruncit lui Avraam sa-si omoare fiul, l-a chinuit pe Iov, a trimis plagile asupra Egiptului si a indemnat poporul ales ca, in cucerirea Canaanului, sa practice genocidul. Gardell merge pana acolo cu libertatea de gandire, incat afirma despre Dumnezeul Vechiului Testament ca se comporta uneori ca o -gorila infuriata-. Demersul lui este intrucatva postmodern, deoarece considera multiplicitatea identitara a divinitatii – El, Iahve, Savaot, Elohim -, sustinand ca mai multe idei contradictorii despre sacralitate au ajuns sa fuzioneze, pentru a forma conceptia monoteista. Mai mult, Gardell risca si ipoteza unei evolutii a lui Dumnezeu, de la unul gelos, al razbunarii, la unul generos, al iubirii. Neoprotestantismul subiacent al cartii lui Gardell transpare din faptul ca, la el, morala nu se intemeiaza pe credinta, ci, complet autonoma, indrazneste sa emita judecati asupra ei. Fiorul emotional al cartii este explicabil prin experienta personala a autorului, care ar fi fost o data impiedicat, in timpul slujbei, sa primeasca impartasania, de o comunitate de credinciosi revoltati, probabil, de imaginea lui ca emblema a culturii gay.

Modul cum a ajuns Jonas Gardell ceea ce este acum este relatat cu farmec si melancolie in romanele Copilaria unui comic si Un OZN isi face intrarea, aparute la Editura Vremea, primul, in 2004, ultimul, zilele acestea. Ca relatare a formarii unui tanar, cele doua volume seamana, pana la un punct, cu romanele inca populare, la noi, ale lui Ionel Teodoreanu sau chiar Mihail Drumes, lipsite fiind insa de dulcegaria acestora. O analogie poate fi facuta si cu Torless al lui Robert Musil. Este vorba despre un adolescent aflat in criza de identitate, care se confrunta cu violenta si incertitudinea anilor 1970. Ranit de agresivitatea celorlalti, nu ezita sa fie, la randul sau, nemilos. Decide sa-si construiasca, lucid, imaginea publica, prin discursuri verbale si corporale, refuzand autenticitatea ca pe o solutie simplista. Naratiunea nu recurge la oftaturi de tip -stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremi si ce oameni erau prin partile noastre…-, ci alterneaza relatari crude, obiective, la persoana a treia, cu reflectii ale eroului-autor, ajuns la varsta maturitatii. Punctul culminant este atins cand acesta din urma citeste o scrisoare pe care, la indemnul unui profesor, el insusi si-a trimis-o, la varsta de cincisprezece ani. -Daca vei ajunge sa citesti aceasta scrisoare, inseamna ca esti in viata si ca eu m-am resemnat-, spune adolescentul, care marturiseste ca-si propusese sa se sinucida la douazeci de ani, daca nu-si va gasi, pana atunci, impacarea cu sine si cu lumea. Impacarea, atata cat poate fi, isi gaseste explicatia in Despre Dumnezeu. Intre romanul formarii si comentariul biblic exista o fraza de legatura pe care, obisnuiti cu hipertextul, am putea-o numi un hyperlink. Ritva, mama eroului, exclama: -Am copii care cred in Dumnezeu. Cu ce-am gresit in educatia mea?-.

Fiorul emotional din romane se regaseste si in piesa Cheek-to-Cheek, jucata la Teatrul Nottara, in regia lui Radu Afrim. Actiunea se desfasoara pe doua planuri, care se intersecteaza. Ragnar Ronn (Constantin Cojocaru), un actor de comedie stand up, aflat la apus de cariera, isi pregateste monologul frivol, care incepe insa cu o fraza abisala: -dorinta noastra de mangaiere este infinita-. Pentru el, ca si pentru colega sa, Angela (Victoria Cocias), ratarea a devenit obsedanta si poate fi tratata doar cu alcool. In fantasmele lor, cei doi se identifica unor mari vedete nevrozate, ca Judy Garland, Edith Piaf sau Marylin Monroe. Pe de alta parte, Margareta (Emilia Dobrin), o antreprenoare de pompe funebre, de varsta a doua, se afla in plina angoasa a singuratatii. Ragnar si Margareta se intalnesc prin intermediul anunturilor matrimoniale. Barbatul este, cel putin aparent, dur si cinic: el foloseste anunturile ca pe o modalitate lejera de a gasi partenere trecatoare. Femeia trece insa peste orice umilinte, pentru a gasi, macar in imaginatie, putina tandrete. Ea are puterea sa inteleaga faptul ca demnitatea umana valoreaza mai putin chiar decat o farama de afectiune. Din pacate, totul este clar din primele cateva scene, restul nefiind decat o repetare a acelorasi situatii, fara vreo dezvoltare din punct de vedere dramaturgic. Regizorul Radu Afrim si-a folosit imaginatia si inspiratia pentru a da anvergura unui text sensibil, dar modest. Decorul Alinei Herescu propune doua spatii paralele de joc: o platforma mai ridicata, pe care se afla magazinul de pompe funebre si locuintele eroilor principali, respectiv prosceniul, unde se afla zonele publice: barul si restaurantul. Conceptia si decorarea spatiului este, din punct de vedere plastic, reusita, dar impune actorilor o miscare aproape exclusiv in plan frontal, care-i transforma in siluete lipsite uneori de consistenta. Pentru ca rampa sa nu ramana inerta atunci cand centrul de interes al actiunii se afla la etaj, regizorul amplifica din cale afara rolul chelnerului ramas jos, din care face o combinatie intre un clovn rautacios, un inger ambiguu si un spiridus drogat. Alin Teglas este atasant in acest rol complex, dar solutia, menita sa dea o contrapondere vizuala, dezechilibreaza la nivel semantic. Pentru a da o constructie dramatica unui text mai curand liric, Radu Afrim accentueaza si dilata excesiv cateva momente cheie. Astfel, cand Ragnar fuge de la restaurant, parasind-o pe Margareta, se pune prea mult pedala, subliniindu-se disperarea femeii prin stingerea si reaprinderea luminilor de cateva ori. Cheful de la bar, cand se canta a capella tot felul de slagare, se doreste a fi un moment culminant, dar ar fi castigat daca era mai putin insistent pus in evidenta. Banda sonora, realizata de Vlaicu Golcea, serveste excelent spectacolul, iar ideea ca actorii sa cante in stil karaoke, cu deformari acustice ale versiunilor originale, este de mare efect. Emilia Dobrin si Constantin Cojocaru formeaza un cuplu emotionant si reusesc sa dea consistenta unor personaje nu destul de individualizate prin text. Armonia dintre ei este subtila: la notele de tragism ale femeii, barbatul raspunde cu detasare si raceala; cand ea se arata resemnata, el pare ca se insufleteste. Victoria Cocias reuseste sa ridice un personaj cam schematic, ca Angela, la inaltimea eroinelor lui Tennesse Williams. Ioana Calota, in rol dublu, impresioneaza prin energie si autenticitate. Gabriela Crisu, Crenguta Hariton si Gabriel Rauta completeaza cu acuratete ansamblul, fara a aduce vreo nota surprinzatoare.

Carmen Vioreanu a tradus direct din suedeza atat romanele (ajutata, in cazul celui mai recent, de Laura Vioreanu), cat si piesa lui Jonas Gardell, oferind versiuni expresive si fluente. M-a surprins insa, in piesa, folosirea cuvantului -patetic-, cu sensul de -jalnic-. Daniela Ionescu si-a asumat, in traducerea cartii Despre Dumnezeu, sarcina dificila de a concilia versiunea protestanta a Bibliei, pe care o foloseste autorul, cu cele ortodoxe, romanesti (Galaction si Anania). Notele detaliate de subsol ne arata ca munca sa nu a fost usoara, dar nici zadarnica.

Jonas Gardell este mereu interesant si emotionant, indiferent ca vorbeste despre singuratate sau despre ratare, despre sine sau despre Dumnezeu. A ajuns la varsta maturitatii, nel mezzo del camin, moment propice pentru innoiri radicale.

Cheek-to-Cheek de Jonas Gardell. Teatrul Nottara. Data premierei: 14 mai 2005. Regia: Radu Afrim. Scenografia: Alina Herescu. Muzica: Vlaicu Golcea. Distributia: Emilia Dobrin (Margareta), Constantin Cojocaru (Ragnar), Victoria Cocias (Angela), Crenguta Hariton (Erika), Gabriela Crisu (Eva), Ioana Calota (Lisa), Gabriel Rauta (Hakan), Alin Teglas (Chelnerul).