Acasă Actualitate A trecut la Domnul Părintele Arsenie Papacioc

A trecut la Domnul Părintele Arsenie Papacioc

DISTRIBUIȚI

„… ca o lacrimă de sânge a căzut o stea…“ Domnul să-l odihnească în Ceata Drepților! A trăit aproape un secol apucând să vadă cum Răul cuprinde România. În data de 15 august ar fi împlinit 97 de ani. Încă un reper al României – cum a fost – s-a dus la cer. A luptat din răsputeri, împoriva răului, ca ostaș, legionar și părinte duhovnicesc, fiind arestat și aruncat în pușcărie sub regimul Antonescu și apoi, din nou, încarcerat la Aiud de regimul comunist. Până și sub actualul regim Băsescu-Tismăneanu a fost condamnat încă o dată. În 2008, exact în ziua în care Părintele Arsenie împlinea 94 de ani, pe 15 august, la Iași a fost lansat un „Scandal național cu acuzații de legionarism pornit de la o expoziție“.
Era vorba de expoziția „Destine de martiri“, inițiată și alcătuită de către Muzeul Județean Ialomița, județ în care s-a născut Părintele Arsenie, manifestare care a fost interzisă deoarece „autoritățile“ susțineau că personajele alese pentru a fi înfățișate, respectiv imaginile Părintelui Arsenie Papacioc, a Părintelui Arsenie Boca, a Părintelui Daniil (Sandu) Tudor, a Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, a lui Valeriu Gafencu și a lui Ioan Ioanolide, au fost evocate în expoziție pentru că au fost legionari. „Aceste persoane nu au intrat ca democrate în închisoare și nici nu au ieșit democrate“ și „a face imagine unor persoane care au activat în extrema dreaptă românească este un lucru de neacceptat“, au afirmat șefi de instituții ale statului român, subordonați ai grupării Volodea Tismăneanu.

Părintele Arsenie Papacioc: despre viață și despre moarte, despre libertate și luptă    

„Eu am vreo 44 de arestări, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Stăniloae, Alexandru Mironescu și toți ceilalți au primit câte 15 ani. Mie mi-au dat 40 de ani. Sigur că m-am distrat când m-au condamnat, dar m-a costat. Că mă tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un căpitan m-a întrebat în timp ce mă dezbrăca și mă tundea: «Ce-ai făcut, mă?». «N-am făcut nimica, mă!», i-am zis eu. «Mă, dacă nu făceai nimic te condamna la 10-15 ani, dar 40 de ani…». Vedeți, dacă nu făceam nimic, tot mă condamna la 10-15 ani. S-a dat de gol, știți. Iacă cu cine-aveam de-a face. Iacă cine te dezbrăca, iacă cine te omora… Important este ca tu să ai o poziție de prezență.
Nu m-au omorât, deși mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N-am murit în trei zile. Mi-au dat cinci. N-am murit în cinci zile. Mi-au dat șapte, n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde ești să fii prezent. Și, fie ce-o fi, de acum. Om sunt, un pai în vânt. Nu mai conta moartea. Moartea era salvare!
Dar există un duh, o linie, o rază de viață în om care nu cedează. Și n-avem alt ideal decât de-a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim chinuiți și sfârtecați pentru scânteia de adevăr ce știm c-o avem în noi, pentru a cărui apărare vom porni la încleștare cu stăpânitorii puterilor întunericului pe viață și pe moarte. Asta-i deviza fiecărui creștin.

„Nu contează decât maniera în care mori“

Eu sunt macedonean după tată. Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, de unde și numele de Papacioc. La origine, ne-a chemat Albu. În sfârșit… nu facultăți, nu academii, nimic nu te formează cât o stare de prezență continuă: ca închisorile, ca suferința. Este o mare greșeală dacă o ignoră cineva. Când Mântuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis «Să mergem pe țărmul celălalt». S-a culcat în corabie. În timpul ăsta valurile creșteau. «Doamne, Doamne, scoală că pierim!», au strigat apostolii. «Vă și vedeați în fundul mării cu Mine cu tot!». Adică: «N-am spus Eu bine, să mergem pe malul celălalt? Voiați fără valuri? Voiați fără încercări?». Păi nu se poate.
Oamenii nu prețuiesc viața de libertate. Mai mult, nu prețuiesc suflarea și răsuflarea, că tot de la Dumnezeu sunt. Nu-i supărat Dumnezeu pe noi atât de mult pentru păcate, cât este supărat că suntem nepăsători. Dumnezeu ne-a creat liberi ca să luptăm, că harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou.
Zicem noi, care ne scăldăm în ani: «Ce faci într-o zi?». Nu într-o zi, într-o clipă poți să faci mult! Că Dumnezeu n-are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Și putem să I-o dăm într-o clipă.
Deci nu e voie să blestemi suferința de care toată lumea fuge și o blesteamă. Nu e bine! Asta e necesar! Orice vale dă valoarea unui deal. (…) Rămâne, în concluzie, un lucru: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!». Să aveți o lucrare și o poziție mântuitoare. Indiferent ce ești, furnică dacă ești, ai o răspundere. Dar ești om! Ai o conștiință. Să cunoașteți marile valori. Încadrați-vă. Că nu de moarte mă cutremur, cum se zice, ci de veșnicia ei. Adică nu contează – repet – decât maniera în care mori.

Despre România

Consider că în România este cea mai adecvată viață, răsuflare și suflare, după Scriptură. România este milostivă și nu duce un război de distrugere, ci numai de avanpost, de apărare. Tocmai poziția Scripturii. România o văd având o mare misiune în lume. Sigur că nu din punct de vedere economic numaidecât, ci din punct de vedere mântuitor numaidecât. Și, asta contează: că Dumnezeu rabdă, rabdă, dar și înainte apucă. Și noi, care vedem lucrurile acestea, la întrebarea asta îndrăzneață răspundem: suntem români și cum să nu văd o fericire pentru țara mea?
Nu pentru că-i țara mea, ci pentru că sunt într-un cadru adecvat Scripturii, chiar dacă există și căderi, Scriptura este trăită de români. Românul înțelege de ce-ai întins mâna. În Occident nu se mai pune problema în același duh. Vin foarte mulți să mă întrebe: «să plec în străinătate?». «Pleacă. Dar să știi că ai terminat cu Ortodoxia!». Pentru că acolo sunt anumite raționamente, este o goană după bani, este o altă lume. Să trăiască, n-am nimic de zis. Îi înțelegem. Dar asta nu trebuie să ne interzică să spunem adevărul. O mare misiune duhovnicească va avea România. Asta-i părerea mea. Trăim sau nu trăim, dar vom vedea că așa este.

Moartea nu vine să-i faci o cafea

Am avut o viață trăită cu adevărat: pușcării, viață intensă, viață care măsura suflarea și răsuflarea zi de zi, clipă de clipă chiar. Deci te obliga să iei o atitudine. Căci nu puteai să cedezi: era proba de credință sau de necredință. Nu te jucai. Dar nu m-am folosit așa, până în adâncul deliberativ al lucrurilor, ca la căpătâiul morților. Țipete… sentimente omenești… muribunzii vedeau draci, așa cum știm că vin. Vedeau păcatele așa cum le-au făcut, nu cum le-au spovedit. Și vroiau să le spovedească, dar nu mai puteau… Înapoi nu se mai putea, căci venise aia, moartea. Moartea nu vine să-i faci o cafea.“George Roncea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.