Academia Română face câteva precizări privind Conţinutul Rezoluţiei de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia şi chestiunea autonomiei, ca urmare a apariţiei în presă a unor declaraţii aparţinând domnului Kelemen Hunor, preşedintele UDMR.
Termenul de autonomie, în înţelesul invocat de unii lideri politici actuali, nu este folosit decât o singură dată în textul Rezoluţiei de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, anume la articolul al II-lea: „Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate (Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească1) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal”. După cum se vede, este vorba despre decretarea autonomiei teritoriilor locuite în majoritate de români, unite cu România (circa 100.000 de km pătraţi), teritorii privite în întregimea lor. În al doilea rând, chiar şi acestor teritorii, Adunarea le-a acordat autonomie provizorie, doar până la întrunirea adunării, alese prin vot universal, menite să dea Regatului României o nouă Constituţie. Toate aceste prevederi s-au respectat cu stricteţe, iar Transilvania cu Banatul şi Părţile vestice s-au încadrat definitiv în România, fără nicio autonomie, doar după îndeplinirea condiţiilor indicate. Cei care critică neaplicarea Rezoluţiei de la 1 Decembrie „uită” o chestiune esenţială, anume „decretarea” unirii. Punctul nodal al documentului este tocmai unirea românilor respectivi şi a teritoriilor menţionate cu România! Iar această unire a fost „decretată” de către cei 1.228 de delegaţi, aleşi în chip democratic şi posesori de documente oficiale („credenţionale”), ai tuturor românilor în cauză. Cererea de aplicare a unor deziderate cuprinse în acest document presupune recunoaşterea tuturor prevederilor în cauză şi, în primul rând, a deciziei de unire a Transilvaniei cu România. Cum să invoce nerespectarea unor afirmaţii, principii, drepturi, cuprinse în rezoluţia menţionată, cei care nu recunosc esenţa actului despre care scriem aici? Dar chiar şi aşa, principiile în cauză, analizate la rece, corect şi obiectiv, se vede că nu se referă la autonomie în sensul invocat de unii lideri maghiari.
Oricine poate şi trebuie să citească atent Rezoluţia Marii Adunări Naţionale şi să judece singur. Adunarea pomenită – după decretarea solemnă a Unirii – a stabilit următoarele principii fundamentale: „deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare”, „egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”. „Deplina libertate naţională” este explicată clar, fără putinţă de interpretări paralele şi ea însemna, pentru autorii Rezoluţiei, dreptul „popoarelor conlocuitoare” de a se „instrui, administra şi judeca în limba proprie”, de „a fi reprezentat în corpurile legiuitoare” ale României, de a fi reprezentat în guvernarea ţării.
Ce se poate constata în legătură cu aceste principii? Maghiarii din România „se instruiesc” în limba lor, în mod gratuit şi, adesea, cu burse din partea statului, de la grădiniţă până la doctorat şi la studiile post-universitare. Nu există program de studii superioare, de exemplu, cerut de maghiari care să nu fi fost aprobat de organele statului român. Condiţia este cea mai generoasă din Europa: să existe cel puţin zece doritori care să urmeze acea specialitate. Dar, în spiritul discriminării pozitive, se aprobă şi specializări cu 7-8 cursanţi. Prin urmare, pentru câte 10 amatori de studii în maghiară sunt plătiţi de stat câte circa 20 de profesori maghiari. Iar dacă nu sunt 10 doritori de astfel de studii în România, sunt aduşi tineri din Ungaria, care, în spiritul reglementărilor europene, studiază în România, în ungureşte, pe locuri bugetate de statul român. Mai mult: un student care învaţă în ungureşte primeşte de la stat finanţare dublă (iar unul care învaţă în nemţeşte primeşte de 2,5 ori mai mult) în raport cu unul care studiază în româneşte. Niciodată, în România de după 1918, sistemul de educaţie de toate gradele în limba maghiară nu a fost oprit, ci doar restricţionat, în vremea comunismului naţionalist (în anii ’80 ai secolului al XX-lea). Prin urmare, maghiarii din România au şansa să fie perfect bilingvi şi să poată ocupa orice funcţie, oriunde în ţară, la fel ca şi etnicii români. Despre administraţia în limba proprie, la fel: peste tot în ţară, maghiarii sunt reprezentaţi în administraţie în proporţie cu numărul lor, iar în satele, comunele, oraşele, municipiile şi judeţele unde ei predomină administraţia este, practic, maghiară, desfăşurată în limba maghiară. „Judecarea” se face, de asemenea, în teritoriile majoritar maghiare, cu judecători şi grefieri maghiari. Statul român asigură traducători ori de câte ori este necesar. Prin urmare, orice împricinat, martor etc. poate vorbi în faţa instanţei, în mod neîngrădit, în ungureşte.
Este drept că, în documentul invocat, se mai foloseşte o dată cuvântul autonomie (mai exact adjectivul „autonom”, cum s-a văzut), anume în articolul III, atunci când se vorbeşte despre „deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat”. Dar aici este vorba, evident, despre religie, despre confesiuni şi nu numai despre cele maghiare (calvină, romano-catolică din Ardeal, unitariană etc.), ci despre toate.
Prin urmare, în documentul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia nu este vorba nicăieri despre acordarea autonomiei (teritoriale, culturale, regionale, judiciare, administrative, politice etc.) pentru vreo minoritate (sau „popor conlocuitor”, cum se zicea atunci), ci despre asigurarea „deplinei libertăţi naţionale”, în sensurile precizate, anume dreptul de a se instrui, administra, judeca în limba proprie, de a fi reprezentate în guvern, parlament etc. Or, toate acestea s-au îndeplinit şi se îndeplinesc zi de zi. Fireşte, nu există nici aici – ca în orice lucru omenesc – perfecţiune. Toate organismele internaţionale, inclusiv cele ale Uniunii Europene, recunosc oficial că România respectă standardele recunoscute privind minorităţile naţionale şi că, în multe privinţe, legislaţia românească acordă mai multe drepturi decât prevăd aceste standarde. În acest spirit, legislaţia românească prezentă asigură de fapt autonomia comunităţilor maghiare din România, în sensul asigurării educaţiei, justiţiei şi administraţiei proprii, adică exact cum prevedea Rezoluţia de la Alba Iulia şi cum pretind reglementările actuale, oficializate în plan internaţional.
Facem aceste precizări în contextul declaraţiilor domnului Kelemen Hunor, preşedintele Uniunii Democrate Maghiare din România, facute la cel de al XIV-lea Congres al UDMR desfăşurat la Cluj-Napoca în luna februarie 2019.
În plus, Academia Română i-a act cu nemulţumire de declaraţiile făcute în cadrul Consiliului Reprezentanţilor Unionali al UDMR, la Oradea, în data de 9 martie 2019, în care afirmă, într-o formulare aluzivă, ambiguă şi nu tocmai coezivă, că instituţii din cadrul Academiei Române, pe care nu le numeşte, ar avea intenţia de a „nu exista reprezentare maghiară în România”. Redăm declaraţia, conform agenţiei de ştiri Mediafax:
„Dacă cineva nu citeşte altceva decât că Academia Română, una dintre instituţiile acesteia, conducătorul acesteia, şi nu doresc să dau nume, ce fel de studii publice, atunci este clar, şi nu este vorba despre un partid politic sau o organizaţie, care sunt intenţiile. Intenţia este să nu existe reprezentare maghiară în România, ca un partid mixt să preia reprezentarea maghiarilor, ca maghiarii să fie categorisiţi pe marginea unei ideologii.”
Câteva instituţii de presă din România au preluat această declaraţie extrapolând şi susţinând că UDMR se află în război cu Academia Română, în condiţiile în care domnul Kelemen Hunor însuşi precizează în propriul său discurs că „aceste intenţii le-am văzut până acum din alte direcţii şi nu din cetatea ştiinţei româneşti”.
În acest context, atragem atenţia că declaraţia domnului Kelemen Hunor este de natură strict politică, făcând referire la viitoarele alegeri ce vor avea loc în România, şi că Academia Română este, prin statut, o instituţie apolitică, neimplicată în procesul electoral, care nu face declaraţii de natură politică, nici de susţinere, nici de obstrucţionare a vreunei formaţiuni politice.
Academia Română, în virtutea misiunii sale de instituţie fundamentală a statului modern român democratic, pe care o îndeplineşte de 153 de ani, pledează pentru manifestarea democratică a tuturor cetăţenilor României, fără nicio discriminare, şi pentru respectarea drepturilor constituţionale.
Considerăm deci aceste declaraţii ale domnului Kelemen Hunor lipsite de onestitate în raport cu Academia Română şi ne opunem încercării de a atrage instituţia academică într-un conflict, de orice tip ar fi el, după cum respingem cu fermitate transformarea Academiei Române în temă de campanie electorală pentru vreo formaţiune, fie ea politică sau doar uniune etnică.
Reafirmăm cu tărie că Academia Română nu restrânge reprezentarea minorităţilor în România, nu intervine în relaţia dintre comunităţile română şi maghiară şi nu atacă activitatea vreunui partid politic sau organizaţie. Dimpotrivă, susţinem prevederile constituţionale care reglementează relaţia dintre majoritate şi minoritate şi aducem în atenţie articolul 6 din Constituţia României, care prevede garantarea „dreptului la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase” pentru persoanele aparţinând tuturor minorităţilor naţionale: maghiară, germană, bulgară, armeană, evreiască, ucraineană şi toate celelalte.
Biroul Prezidiului Academiei Române
