Acasă Actualitate Autoflagelare, autoamăgire… AUTONOMIE! (II)

Autoflagelare, autoamăgire… AUTONOMIE! (II)

DISTRIBUIȚI

Laszlo Tokes și ideea falsificatoare a „autonomiei seculare în Transilvania“

Din toate aceste trei realități istorice, eludând porțiunile de adevăr incomode și supralicitând porțiunile convenabile (ideea de „autonomie“), falsificatorul Laszlo Tokes fabrică prin mixaj strălucita idee a „autonomiei seculare în Transilvania“ pe care o prezintă cu fast ca argument de necombătut pentru actualele tentative de secesiune ale secuilor. Ceea ce nu spune domnul Tokes este tocmai faptul că secuii beneficiau de autonomie DIN PARTEA REGATULUI UNGARIEI. Or, cum acest regat nu mai există, este o absurditate să pretinzi României niște privilegii pe care le-ai avut în evul mediu din partea Ungariei și care erau acordate tocmai pentru activitatea împotriva populației românești.
Să mergem mai departe. Treptat, revoltele românilor (care, după spusele domnului Tokes, beneficiau de toată autonomia din lume) – fie de natură culturală, fie de natură armată – încep să se înmulțească. În fruntea mișcării de emancipare națională a românilor din Transilvania s-a situat episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu, cel care, în 1744, îi înaintează Mariei Tereza memoriul „Supplex Libellus“, în care cerea anularea legilor discriminatorii pentru români și acordarea de drepturi naționale. Apare „Școala Ardeleană“, curent cultural promovat de o elită intelectuală, fundamentând ideologia națională românească mai ales în forma ei politică. Se produce Marea Răscoală țărănească de la 1784, condusă de Horea, Cloșca și Crișan, cuprinzând o mare parte a Transilvaniei. În 1791, reprezentanții Școlii Ardelene elaborează documentul „Supplex Libellus Valachorum“, prin care cer ștergerea numirilor odioase și jignitoare de „admiși“/“tolerați“ și reașezarea națiunii române în uzul tuturor drepturilor, precum și egalizarea în drepturi a clerului și nobilimii cu plebea (cu referire la Tripartitum-ul din 1517 care delimita nobilimea de țărănime, excluzându-i astfel pe români de la viața politică), reprezentare politică proporțională, drepturi lingvistice etc.

Revoluția de la 1848 – ungurii pe contrasens cu românii

De atâta culme a „autonomiei“ de care se bucurau românii „tolerați“, cu prilejul anului 1848, izbucnesc în Ardeal două revoluții simultane. Aceea a românilor, care vor lupta sub comanda lui Avram Iancu (pentru păstrarea autonomiei Transilvaniei și împotriva înglobării ei totale de către Ungaria, pentru recunoașterea națiunii române ca națiune de sine stătătoare, pentru acordarea drepturilor de conștiință identitară: introducerea limbii române ca limbă oficială, învățământ în limba română), și aceea a ungurilor (care respingeau acordarea drepturilor naționale pentru români și luptau pentru unificarea Transilvaniei cu Ungaria, deci pentru desființarea autonomiei). Prin urmare, ce anume cereau românii care, în viziunea lui Laszlo Tokes, s-au scăldat de când lumea în autonomia pe care Ungaria Mare le-a oferit-o dintotdeauna? Tocmai AUTONOMIE cereau! Și nici măcar o autonomie teritorială, cum doresc astăzi secuii, ci doar una culturală (recunoașterea drepturilor naționale). Nu puteau dori o autonomie teritorială, de vreme ce Transilvania era deja autonomă. Ei nu făceau decât să apere această autonomie care se dorea anihilată prin anexarea la Ungaria. Iată că tocmai ungurii au fost cei care doreau desființarea „autonomiei istorice a Transilvaniei“ lui Tokes, și nicidecum românii!
După Revoluția din 1848, în Transilvania se instituie regimul habsburgic neoabsolutist, caracterizat prin centralizare și germanizare. De unde autonomie? De unde limbă română? Abia în perioada 1861-1866, în cadrul unui regim politic liberal, Transilvania își recapătă autonomia „istorică“ și românii primesc pentru prima dată (după câte secole?) recunoașterea drepturilor lor de conștiință și identitate (deci o autonomie culturală): egalitatea națiunii române față de națiunile conlocuitoare, oficializarea limbii române (alături de ungurească și germană), înființarea Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania (avându-l în frunte pe Andrei Șaguna).
Minunea nu va dura prea mult. Din 1867 ia naștere Austro-Ungaria. Dualismul austro-ungar este un compromis dintre curtea de la Viena și nobilimea ungurească, având ca scop salvarea fostului Imperiu Habsburgic, pe punctul de a se dezmembra. Cu această ocazie, Ungaria anexează Transilvania (deci adio „autonomie istorică“, domnule Tokes!) și aplică legi antiromânești, desființând total drepturile naționale ale românilor, abia cucerite în timpul regimului liberal (deci adio autonomie culturală, domnule Tokes!).
Bineînțeles, și sub Austro-Ungaria românii „strigau de fericirea unei autonomii istorice în Transilvania“, domnule Tokes! Iată ce strigau: Pronunciamentul de la Blaj din 1868 (în care se cerea întoarcerea la statutul de autonomie a Transilvaniei și respectarea drepturilor naționale ale românilor statuate sub regimul liberal anterior); Memorandumul înaintat în 1892 împăratului de la Viena (în care se denunța anexarea Transilvaniei și pierderea autonomiei, maghiarizarea forțată și politicile antiromânești, cerându-se acordarea drepturilor naționale pentru români). În replică, în 1894, semnatarilor Memorandumului li se oferă libertatea și autonomia cea mai dulce din câte există: pușcăria, de unde vor fi scoși doar cu intervenția ulterioară a Regelui Carol I al României.
Iată, deci, în ce a constat „autonomia istorică a Transilvaniei“ pe care secesionistul Laszlo Tokes o trâmbițează pe toate gardurile și chiar și pe postul național de radio!

Ungaria Mare – o gigantică minciună

Putem, așadar, constata că, în mod sistematic, după 1848, dar și înainte, românii nu vor face decât să lupte pentru autonomia teritorială a Transilvaniei și pentru autonomia culturală a comunităților românești (prin recunoașterea drepturilor naționale și de conștiință). Putem chiar să afirmăm că Unirea Ardealului cu România, înfăptuită prin Marea Adunare Națională consultativ-plebiscitară de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918 nu este decât reacția extremă a românilor, după un mileniu de „autonomie istorică“ și de „autonomie culturală“. După un mileniu de călcare în picioare. Dintre Unire și Autonomie (care practic nu mai existase de la 1867 încolo), singura soluție de eliberare a românilor a fost Unirea cu țara-mamă. Poate că, dacă Austro-Ungaria ar fi oferit românilor drepturile cerute în atâtea rânduri și cu atâta insistență și ar fi recunoscut autonomia Transilvaniei, Marea Unire de la 1918 (care a fost în primă fază o unire condiționată, cu anumite rezerve și condiții – printre care și autonomia Transilvaniei până la Unirea deplină) nu ar mai fi avut loc sau, în orice caz, dorința de Unire nu ar mai fi fost atât de ferventă și unanimă. Însă, la 3 octombrie 1918, împăratul Austro-Ungariei lansează apelul intitulat „Către popoarele mele credincioase“, un apel la federalizare pentru salvarea Imperiului. Nici măcar aici, în această ultimă încercare de păstrare a ceea ce fusese la un moment dat „Ungaria Mare“, Transilvania nu se bucura de autonomia ei, nefiind republică federativă, ci rămânând în continuare parte componentă din Ungaria. Aceasta probabil că a fost picătura care a umplut paharul, dacă ar mai fi existat ceva pe lume care ar mai fi putut face să debordeze un pahar plin și sub presiune de secole întregi! Românii răspund apelului împăratului prin citirea în Parlamentul de la Budapesta, de către Alexandru Vaida-Voevod, a Declarației de la Oradea (redactate de Vasile Goldiș) elaborate la 29 septembrie 1918 și reprezentând, practic, o declarație de independență. De aici înainte, drumul Marii Uniri este deschis.
Iată, așadar, toate argumentele la fel de istorice care contrazic și demolează în toate punctele ei teoria „autonomiei istorice în Transilvania“ fabricată de falsificatorul Laszlo Tokes. Ungaria Mare a fost, de la început și până în ultimele ei clipe, o gigantică minciună. O minciună prin care o populație minoritară putea să stăpânească teritorii care nu i-au aparținut niciodată și să dicteze soarta diferitelor națiuni majoritare. Normal că, atunci când te afli într-o astfel de situație inconfortabilă, de dominant minoritar în propriul stat, apelezi la tot felul de artificii pentru a-ți supune populațiile conlocuitoare și pentru a te asigura de stabilitatea și consolidarea propriei poziții. Unul dintre aceste artificii este un abil joc de acordare limitată, dar și de control și restrângere a autonomiilor, care nu rămân decât un simplu instrument efemer și nu au niciodată un caracter real și „istoric“!
Odată ce Ungaria Mare a dispărut de pe harta lumii și s-a născut România Mare, prin Constituția de la 1923 toate minoritățile din România au primit drepturi democratice, inclusiv sau mai ales secuii și ungurii. În acest sens, minoritățile beneficiau de: egalitate în fața legii, partide etnice, școală, presă, Biserică proprii. Iată cum au știut românii, după aproape un mileniu de călcare în picioare a drepturilor lor esențiale de conștiință și identitate națională în Transilvania, să răspundă răului cu binele, oferindu-le ungurilor toate facilitățile la care românii ardeleni poate nici n-ar fi îndrăznit să viseze! Cu toate acestea, ungurii s-au arătat în continuare nemulțumiți, solicitând autonomie teritorială încă de pe atunci, din Perioada Interbelică.
(Va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.