În urmă cu două luni, Camera Consultanților Fiscali a detaliat într-o scrisoare către președintele Iohannis în care îi cerea să nu promulge legea adoptată în doar 7 zile privind evaziunea fiscală, principalele probleme ale legii.
Legea a fost însă promulgată de Iohannis și intră în vigoare luni, 13 mai 2024. Textul ei integral poate fi citit AICI
Vă prezentăm integral scrisoarea prin care Camera Consultanților Fiscali a explicat cum va fi bulversat mediu de afaceri din țara noastră:
„Proiectul de lege a fost inregistrat la Senat fara nicio dezbatere publica si fara ca acesta sa treaca in vreun fel prin procesul de transparenta decizionala, in data de 12 decembrie 2023, fiind adoptat in data de 18 decembrie 2023, cand a si fost inregistrat la Camera Deputatilor, care l-a aprobat a doua zi, in data de 19 decembrie 2023, cand a si fost transmis catre domnia voastra spre promulgare.
Este evidenta in acest caz nu numai incalcarea flagranta a oricaror rigori de transparenta si dialog cu societatea civila si mediul de afaceri, dar, in aprecierea noastra, consideram ca Proiectul de lege instituie amendamente legislative cu consecinte de ordin penal deosebit de grave generate de deficiente fundamentale, care impun necesitatea retrimiterii Proiectului de lege pentru reexaminare spre Parlamentul Romaniei, pentru o dezbatere substantiala a acestor amendamente, dupa cum urmeaza sa aratam in continuare.
1. Prima modificare discutabila vizeaza calificarea drept infractiune de evaziune fiscala a faptei de neretinere la sursa a impozitelor si contributiilor pentru care perceperea se realizeaza prin mecanismul retinerii la sursa.
In prealabil, va supunem atentiei faptul ca aceasta propunere de legiferare a mai fost adusa in discutia opiniei publice si in 2017, in 2019 si cel mai recent in 2021, fiind cuprinsa in diferite proiecte legislative, iar in cadrul dezbaterilor publice organizate cu acele ocazii, opozitia specialistilor si a mediului de afaceri bazata pe argumente juridice si pragmatice legate de dificultatile reale de aplicare, au reprezentat elemente hotaratoare care au determinat, la momentele respective, renuntarea la cuprinderea acestei fapte in categoria infractiunilor de evaziune fiscala. De aceasta data, insa, in lipsa unui astfel de dialog dupa cum mentionam mai sus, aceasta solutie legislativa discutabila a fost adoptata de Parlament si exista riscul iminent ca acesta sa devina efectiv prevedere de lege.
Subliniem, in primul rand, lipsa totala de claritate si predictibilitate a acestei noi infractiuni, generata de lipsa unei definiri a sintagmei „neretinerea la sursa” care reprezinta practic fapta penala incriminata, iar acest lucru fie face inaplicabila prevederea, fie poate genera confuzie si arbitrar in instrumentare, aspecte inadmisibile in dreptul penal.
Astfel, in lipsa unei definiri a termenilor, ne putem pune o serie de intrebari tehnice cu privire la ce anume reprezinta aceasta fapta, respectiv:
(i) fapta incriminata, de neretinere la sursa, presupune oare ca platitorul faptuitor sa fi platit efectiv beneficiarului (de exp. salariatul sau) o suma bruta fara sa retina impozitul, acordandu-i astfel o suma mai mare decat trebuia?
(ii) fapta incriminata, de neretinere la sursa, presupune si aceea ca platitorul faptuitor sa fi platit beneficiarului doar suma neta, intrucat nu detinea la data platii disponibilitati banesti suficiente?
(iii) fapta incriminata, de neretinere la sursa, vizeaza si neintocmirea notei contabile prin care se evidentiaza suma retinuta din suma bruta?
(iv) fapta incriminata, de neretinere la sursa, inseamna doar nedepunerea declaratiei fiscale sau necuprinderea in declaratia fiscala a sumei care trebuia sa faca obiectul retinerii?
(v) in cazul in care platitorul de venit nu a avut la data platii disponibilitati banesti, decat in limita sumelor nete de plata, poate fi acuzat de evaziune fiscala prin neretinere la sursa?
(vi) in cazul platii de redevente in baza unor contracte cu nerezidenti, care se evalueaza sub aspectul obligatiei de retinere a impozitului coroborand legislatia fiscala nationala cu prevederile conventiilor internationale bilaterale de evitare a dublei impuneri, de catre specialisti in fiscalitate internationala, neretinerea impozitului din evaluarea gresita a situatiei, poate reprezenta o fapta de neretinere la sursa?
Acestea sunt doar cateva din multitudinea de probleme tehnice de aplicare pe care le ridica lipsa definirii clare, in sensul legii evaziunii fiscale, a acestei fapte care se doreste a fi incriminata, probleme care apreciem ca trebuie, in prealabil, lamurite conceptual, economic si contabil si abia apoi, daca se mai considera necesar si oportun, identificata o formula clara de definire a unei astfel de fapte intr-o lege penala.
Un alt aspect, care apreciem ca trebuia avut in vedere in legatura cu aceasta noua incriminare, care teoretic ar veni sa completeze actualele prevederi ale art. 61 din Legea evaziunii fiscale, articol care incrimineaza fapta de „retinere/incasare si neplata” astfel:
„(1) Constituie infractiuni si se pedepsesc cu inchisoare de la 1 an la 5 ani sau cu amenda retinerea si neplata, incasarea si neplata, in cel mult 60 de zile de la termenul de scadenta prevazut de lege, a impozitelor si/sau contributiilor prevazute in anexa la prezenta lege.
(2) Prevederea de la alin. (1) intra in vigoare la data de 1 martie 2022”
este acela ca aceasta infractiune a fost reintrodusa in lege intr-o forma oarecum imbunatatita, prin Articolul XXIX din ORDONANTA DE URGENTA nr. 130 din 17 decembrie 2021, publicata in MONITORUL OFICIAL nr. 1202 din 18 decembrie 2021, dupa aproape 6 ani de la momentul in care CCR prin DECIZIA CURTII CONSTITUTIONALE nr. 363 din 7 mai 2015, a considerat fapta retinere si neplata asa cum era ea prevazuta in vechiul articol 6, ca fiind neconstitutionala tocmai pe motivul lipsei de claritate si predictibilitate.
In aceste conditii in care o fapta asemanatoare, si legata de cea in discutie, din aceeasi lege a fost reintrodusa incepand cu 1 martie 2022, apreciem ca adaugarea noii infractiuni trebuia precedata sau insotita de o ampla analiza a efectelor bugetare pe care modificarea precedenta le-a produs incepand cu 1 martie 2022 si a dificultatilor de aplicare aparute in practica organelor fiscale si penale in aceasta perioada.
Elementul cheie, care insa credem ca a fost ignorat de Parlamentul Romaniei, este ca neretinerea la sursa a sumelor datorate ca impozite nu este si nu ar trebui sa fie subiectul unei incriminari penale, intrucat acesta este doar un subiect de diferend fiscal intre un contribuabil si autoritatea fiscala, ce poate avea nenumarate cauze obiective (e.g. neclaritatea legii nationale, conflictul de reglementari posibil incidente, inclusiv cele din Conventiile de evitare a dublei impuneri sau cele ale dreptului european, practica fluctuanta a organelor fiscale sau instantelor de judecata etc.).
Astfel, o disputa legata de corecta interpretare si aplicare a legii fiscale intervenita intre o companie si organele fiscale este destul de posibil a fi incidenta, mai ales in conditiile neclaritatii notorii a legislatiei noastre fiscale, si este absolut fireasca intr-un stat de drept si o economie de piata. In aceste conditii, apreciem ca aceasta trebuie sa ramana o chestiune ce trebuie dezlegata de instantele civile, de contencios administrativ si fiscal, iar nu de instantele penale.
Pe de alta parte, dincolo de caracterul textului incriminator care are o exprimare extrem de generica si nespecifica, nu se precizeaza daca orice fapta de neretinere la sursa, care poate fi efectuata cu intentie sau din culpa, dintr-o eroare de interpretare a legii fiscale sau dintr-o eroare materiala de intocmire a declaratiei fiscale, este susceptibila de a atrage raspunderea penala a platitorului de venituri.
O asemenea intindere a normei de incriminare este, in mod evident, excesiva si fara nicio legatura cu scopul urmarit de legea evaziunii – i.e. combaterea evaziunii, aceasta fiind incompatibila cu specificul activitatii financiar-contabile derulate de platitori si care poate comporta, in mod inevitabil, comiterea de erori in intocmirea declaratiilor, pentru care legislatia fiscala procedurala prevede remedii specifice.
Mai precis, pentru declaratiile fiscale intocmite gresit, inclusiv in cazul unor erori materiale, este prevazuta institutia corectiei acesteia, reglementata de art. 105 Cod procedura fiscala, prin depunerea de declaratii rectificative. Aceasta ipoteza nu este, insa, prevazuta de textul legal, astfel incat s-ar ajunge la atragerea raspunderii penale pentru evaziune fiscala si pentru declaratii fiscale rectificate si corectate de contribuabili de buna-credinta si diligenti, in conditiile in care prevederea legala nu distinge in vreun fel din perspectiva obiectului material al infractiunii.
Or, daca intr-o astfel de ipoteza se justifica pe deplin atragerea raspunderii fiscale a platitorilor prin obligarea acestora la plata de obligatii fiscale accesorii pentru plata cu intarziere a obligatiilor fiscale neretinute si neachitate in termen legal, atragerea raspunderii penale ar reprezenta o masura profund disproportionata si inechitabila, generand o stare de profunda nesiguranta si impredictibilitate in randul mediului de afaceri, fata de multitudinea situatiilor in care acestia au calitatea de platitori si in care controversele cu privire la existenta sau inexistenta obligatiei legale de retinere intr-o situatie de fapt sau alta sau, cu privire la cuantumul sumei care ar face obiectul retinerii, nu a nu au fost transate cu suficienta claritate nici de catre administratia fiscala si nici macar de catre instantele de contencios fiscal.
Drept urmare, caracterul generic si imprecis al textului incriminator genereaza neclaritatea si impredictibilitatea aplicarii lui in practica, acesta lasand loc arbitrariului si abuzurilor fara nicio justificare obiectiva si fara nicio legatura cu scopul urmarit de Proiectul de lege, conform Expunerii de motive.
Pe de alta parte, in cazul nemijlocit al alin. 11 al art. 61 Proiectul de lege aprobat de Parlament, din moment ce acesta incrimineaza simplul fapt al ”neretinerii la sursa”, rezulta ca organele judiciare penale vor stabili existenta sau nu a acestei infractiuni de evaziune fiscala, prin raportare la determinarea existentei sau nu a obligatiei platitorilor de a depune declaratii fiscale pentru obligatiile fiscale datorate de contribuabili. Or, dezlegarea acestei chestiuni presupune in mod direct si nemijlocit interpretarea si aplicarea prevederilor legii fiscale si procedurale fiscale care reglementeaza caracterul de a fi datorat al impozitului de catre contribuabil si, in mod corespunzator, obligatia de retinere la sursa din partea platitorului, aspecte extrem de tehnice, cu privire la care au fost infiintate organe speciale, ce sunt specializate in derularea acestui tip de activitati.
Astfel, stabilirea existentei sau nu a obligatiei de a depune o declaratie fiscala referitoare la un impozit sau o taxa intra in sfera competentelor autoritatilor administratiei publice centrale si locale, ce apartin puterii executive, in aplicarea prevederilor art. 52 si 53 din Codul administrativ, coroborate cu art. 2 lit. f) din HG nr. 34/2009 privind organizarea si functionarea Ministerului Finantelor, precum si art. 6 lit. b) din HG nr. 520/2013 privind organizarea si functionarea ANAF.
Mai exact, organele fiscale, iar nu cele judiciare penale, au competenta speciala si specializata in domeniul administrarii fiscale a contribuabililor si platitorilor, astfel incat problematica stabilirii de obligatii fiscale pe calea mecanismului retinerii la sursa intra in apanajul autoritatilor fiscale ca parte a puterii executive si al instantelor de contencios administrativ si fiscal, specializate, ca parte a puterii judecatoresti.
Aceasta, intrucat problematica neretinerii ar putea sa survina din interpretarea diferita a unor texte de lege fiscala, nationale si/sau internationale, interpretare care poate varia in timp, in functie de politica fiscala a autoritatilor publice competente in materie de administrare fiscala sau de evolutia legislativa sau jurisprudentiala civila, fiind de notorietate faptul ca o instanta de contencios administrativ si fiscal poate interpreta o prevedere legala in sens contrar in raport de cea data de organele fiscale si o poate cenzura pe prima.
Or, prin aceasta noua prevedere, ceea ce prin specificul specializarii, precum si competentele si atributiile legale ar trebui sa ramana pe taram fiscal, respectiv o simpla disputa fiscala, ajunge sa fie transata pe taramul jurisdictiei penale, intrucat aceasta problema ce tine exclusiv de interpretarea si aplicarea legii fiscale, devine – fara ca nimic sa o distinga din perspectiva particularitatilor sale, inclusiv prin comparatie cu alte probleme de tip fiscal – una care ajunge sa fie supusa dezlegarii jurisdictiei penale, intrucat a ajuns in mod artificial in sfera de reglementare a legii penale.
Aceasta inclusiv in situatiile in care platitorului nu i se poate reprosa nicio culpa in raport cu edictarea unei legislatiile fiscale neclare si care este susceptibila de multiple interpretari, avand in vedere si generalitatea legislatiei fiscale in raport de situatiile intalnite in practica.
Avand in vedere ca aceasta noua prevedere vizeaza doar „platitorii” de venit, adica intermediarii intre contribuabili si stat, care au doar obligatia retinerii unor impozite datorate de un alt contribuabil, apreciem ca sunt incalcate si prevederile art. 16, coroborate cu art. 52 si art. 126 din Constitutie intrucat, spre deosebire de contribuabili, care se bucura de dreptul constitutional de acces la o instanta de contencios administrativ si fiscal pentru solutionarea problematicii existentei sau nu a obligatiei de a depune declaratii fiscale, platitorii nu ar mai beneficia de acest drept garantat constitutional si, mai mult, sunt supusi procesului penal in vederea dezlegarii acestei chestiuni fiscale (de competenta instantelor civile in cazul contribuabililor).
Or, pe de o parte, desi art. 126 alin. (6) din Constitutie garanteaza controlul judecatoresc al actelor administrative ale autoritatilor publice, iar problematica retinerii la sursa pe calea depunerii de declaratii fiscale se solutioneaza, in aplicarea, art. 113 si urm. Cod procedura fiscala de catre organele de inspectie fiscala cu ocazia controalelor fiscale, iar contribuabilul beneficiaza de un control judecatoresc specializat al solutiei organelor fiscale, in aplicarea pct. 2 din Proiectul de lege, aceasta activitate este derulata de organele judiciar penale, iar platitorii nu beneficiaza de dreptul constitutional mai sus mentionat.
Pe de alta parte, o asemenea diferentiere intre autoritatile competente sa solutioneze spetele fiscale referitoare la neretinerea la sursa si orice alta speta pentru dezlegarea problematicii existentei obligatiei de a depune o declaratie fiscala in functie de modalitatea de stabilire a obligatiei fiscale este absolut nejustificata, incalcand art. 16 din Constitutie. Ea este in egala masura si contrara unui stat de drept si democratic, fiind evident ca instituirea de atributii in sarcina organelor judiciare penale s-a efectuat de legiuitor cu incalcarea obligatiei constitutionale de exercitare a competentelor stabilite de lege in conformitate cu prevederile constitutionale referitoare la specializarea organelor statului si separatia puterilor in stat si, deci, a avut ca obiect subrogarea organelor judiciare penale in atributiile autoritatilor fiscale.
2. Referitor la prevederile art. 92 nou introduse
Apreciem ca in lipsa unei completari a art. 92 in sensul precizarii elementului material (verbum regens) in sensul ca se refera numai la documentele false sau la documentele electronice false si nu se refera la declaratii fiscale incorecte si incomplete, aceste dispozitii legale au fost edictate cu incalcarea principiului legalitatii prevazut de art. 1 alin. 5 din Constitutie.
Aceste prevederi sunt urmatoarele:
Dupa cum se poate observa, textul art. 92 se doreste a fi o preluare a textului art. 3 „Frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii” din Directiva nr. 1371 din 5 iulie 2017, insa preluarea este partiala si injusta, fiind omisa corelarea cu legislatia nationala si, respectiv, punerea in aplicare a urmatoarelor prevederi ale Directivei:
„(11) In ceea ce priveste infractiunile prevazute de prezenta directiva, notiunea de intentie trebuie sa se aplice tuturor elementelor constitutive ale infractiunilor respective. Caracterul intentionat al unei actiuni sau al unei inactiuni poate fi dedus din circumstante obiective, de fapt. Infractiunile care nu presupun intentia nu fac obiectul prezentei directive.
(12) Prezenta directiva nu impune statelor membre sa prevada sanctiuni care constau in pedeapsa cu inchisoarea pentru comiterea infractiunilor care nu au un caracter grav, in cazurile in care intentia este prezumata in temeiul dreptului intern”.
Lipsa precizarii exprese a intentiei directe calificate prin scop, aceea de a sustine o „schema frauduloasa” incalca legea care reglementeaza tehnica legislativa a actelor normative, care impune ca o norma legala sa fie clara si inteligibila, sa fie precisa si sa excluda orice echivoc, cu atat mai mult aceasta trebuie sa respecte aceste cerinte in materie penala, in care consecintele asupra libertatii persoanei pot fi foarte grave.
Or, aceste exigente si garantii pe care le instituie prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie nu au fost in vreun fel respectate de legiuitor prin textul de incriminare mai sus mentionat, in conditiile in care termenii utilizati sunt neclari si generici, iar forma textului este incompatibila cu specificul regimului sanctionator al infractiunilor de evaziune fiscala prevazut de legislatia nationala si europeana.
Astfel, infractiunile impotriva sistemului privind TVA ar trebui considerate grave atunci cand sunt legate de cele mai grave forme de frauda in materie de TVA, in special frauda de tip carusel, frauda in materie de TVA prin intermediul firmelor-fantoma si frauda in materie de TVA savarsita in cadrul unei organizatii criminale, care creeaza amenintari grave la adresa sistemului privind TVA si, prin urmare, la adresa bugetului de stat.
In forma neclara actuala, faptele incriminate ar ajunge sa sanctioneze si o simpla eroare de completare a declaratiilor fiscale, chiar daca tranzactiile care au stat la baza intocmirii declaratiilor fiscale sunt legale si nu implica nicio schema frauduloasa – situatie care excede in mod clar scopului urmarit de legiuitor prin Expunerea de motive si constituie o masura vadit disproportionata si care lasa loc arbitrariului.
Mai mult decat atat, prevederile alin. (2) al art. 92, in sensul ca tentativa se pedepseste pentru toate faptele incriminate de alin. (1), inclusiv pentru cele prevazute de alin. (1) lit. b), sunt ilogice intrucat, in cazul elementului material prevazut de lit. b), acela al „nedivulgarii”, suntem in prezenta unei inactiuni interzise prin norma de incriminare. Or, nu poate fi incriminata o tentativa la omisiune, dat fiind faptul ca tentativa este definita de art. 32 alin. (1) Cod penal tocmai ca “punerea in executare a intentiei de a savarsi infractiunea, executare care a fost insa intrerupta sau nu si-a produs efectul”, fiind de neconceput momentul in care are loc punerea in executare a intentiei de a „nedivulga”.
In ceea ce priveste prevederile incluse la lit. c) din alin. (1) al art. 92, in temeiul carora se incrimineaza ca infractiune „prezentarea de declaratii corecte, declaratii electronice corecte privind TVA pentru a masca in mod fraudulos neplata sau constituirea unor drepturi necuvenite la rambursari de TVA”, aceasta reglementeaza doua situatii de fapt contradictorii, respectiv existenta unor declaratii corecte, dar in acelasi timp folosite in mod fraudulos.
Chiar si din punct de vedere logic este greu de inteles cum este posibil ca o declaratie sa fie in acelasi timp si corecta, si folosita in mod fraudulos. Legea care reglementeaza tehnica legislativa a actelor normative (Legea nr. 24/2000), precum si prevederile art. 1 alin. (5) din Constitutie impun ca o norma legala sa fie clara si inteligibila, sa fie precisa si sa excluda orice echivoc, cu atat mai mult aceasta trebuie sa respecte aceste cerinte in materie penala, in care consecintele asupra libertatii persoanei pot fi foarte grave (in concret, pedeapsa cu inchisoarea de la 7 la 15 ani).
3. Referitor la Modificarile aduse de pct. 8 din Proiectul de lege prin care este introdus art. 101 – acestea contin prevederi legale necorelate cu prevederile si institutiile elementare ale dreptului penal si civil din sistemul de drept romanesc
Astfel, punctul 8 din Proiectul de lege instituie noi reguli ce tin de cursul termenului de prescriptie a raspunderii penale, pe care o leaga de data sesizarii organului fiscal sau de data sesizarii organului de urmarire penala.
O asemenea reglementare contravine in mod flagrant principiilor si regulilor generale si elementare care reglementeaza institutia prescriptiei in general si, in mod particular, institutia prescriptiei in materie penala, reglementata de art. 154 Cod penal.
Astfel, mentionam ca indiferent de ramura de drept in care este reglementata, institutia prescriptiei si cursul termenului de prescriptie este legat exclusiv de intervenirea unor elemente obiective ale faptului generator, care nu depind in vreun fel de conduita autoritatilor statului. In acest sens, Codul penal instituie regula curgerii termenului de prescriptie prin raportare la data savarsirii faptei, data savarsirii actiunii/inactiunii sau data ultimului act.
Or, conditionarea cursului prescriptiei raspunderii penale de conduita altor persoane sau autoritati ale statului contravine regulilor elementare mai sus descrise si respectate in genere de legiuitor in dreptul pozitiv romanesc, dar, mai ales, principiilor celeritatii si prescriptibilitatii raspunderii penale, care reprezinta principii fundamentale de drept penal.
Prelungirea termenului de prescriptie prin instituire unui mecanism aleatoriu cu 10 ani contravine, in egala masura, si exigentelor unui proces echitabil si intr-un termen rezonabil prevazut de art. 7 din CEDO. Din aceasta perspectiva, s-a statuat in jurisprudenta CEDO ca „146. Prescriptia poate fi definita ca dreptul legal al unui infractor de a nu fi urmarit sau judecat dupa expirarea unei anumite perioade de timp de la comiterea infractiunii.
Perioadele de prescriptie, care sunt o caracteristica comuna a sistemelor juridice interne ale Statelor Contractante, servesc mai multor scopuri, printre acestea se numara asigurarea securitatii si finalitatii juridice si prevenirea incalcarii drepturilor inculpatilor, care ar putea fi prejudiciate daca instantele ar fi obligate sa decida pe baza unor probe care ar fi putut deveni incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea Hotararea Stubbings si altii v. hotararea Regatului Unit din 22 octombrie 1996, Rapoartele 1996-IV, pp. 1502-03, § 51).”
Or, prin instituirea fara nicio justificare obiectiva sau rezonabila a unor reguli de calcul a termenului de prescriptie prin raportare la elemente care nu au legatura cu faptul generator si nici cu principiile elementare prevazute de legislatia penala in aceasta materie aduce o atingere principiilor securitatii si finalitatii juridice la care face trimitere CEDO, demonstrand vadita neconstitutionalitate a acestui text de lege.
4. Referitor la carentele legate de claritatea si predictibilitatea textului, modificari aduse de pct. 6 din Proiectul de lege prin introducerea art. 93 fara ca textul propus sa defineasca in vreun fel termenul de “creditare”
Textul introdus de Proiectul de lege este unul neclar si contradictoriu, continand prevederi imposibil de aplicat in practica , iar elementul material nu rezulta din cuprinsul prevederii legale, fundamentarea din Expunerea de motive neregasindu-se in cuprinsul acesteia, in totala contradictie cu exigentele de calitate a legii prin raportare la claritatea si predictibilitatea unui text legal dictata de exigentele art. 1 alin. (5) din Constitutie.
Astfel, desi in Expunerea de motive se face vorbire de intentia legiuitorului de sanctionare a ”finantarii disimulate ce creeaza premisele devalizarii societatii prin restituirea, in mod necuvenit, catre creditor, a unor sume pe care societatea le obtine din activitatea licita”, textul de lege:
– face trimitere la operatiunea de “creditare” fara a o defini in vreun fel;
– face trimitere, intr-o maniera confuza si neclara, la scopul efectuarii unor “plati cu sume de bani” rezultate din fapte ce reprezinta elementele infractiunilor de evaziune fiscala, fara a fi clarificata notiunea de “plata”, respectiv ce vizeaza aceasta si nici nu este clarificat cine este persoana care a savarsit aceste infractiuni;
– este absolut improprie si incoerenta incriminarea acestei fapte in conditiile in care textul legal pare sa reglementeze utilizarea unor sume rezultate din infractiuni de evaziune fiscala pentru finantarea unei companii, in conditiile in care expunerea de motive face trimitere la devalizarea companiei prin restituirea sumelor creditate disimulat sau fictiv.
Aceste grave carente ale textului legal denota existenta unor reale deficiente ce tin de identificarea elementelor constitutive ale infractiunii, fapt ce va genera inevitabil dificultati in interpretarea si aplicarea acestuia atat de catre contribuabili, cat si de organele penale si instantele de judecata, fiind astfel evident ca o asemenea maniera de edictare a unei norme de incriminare a fost realizata cu incalcarea grava a exigentelor art. 1 alin. (5) din Constitutie.
Apreciem ca necesitatea corectarii sau eliminarii acestor neclaritati si inadvertente pe care le regasim in proiectul de lege, pe care le-am prezentat succint in cele de mai sus, care ar fi putut fi sesizate si remediate, daca ar fi fost alocat un timp rezonabil pentru dezbateri intr-o perioada de transparenta decizionala, de asemenea, rezonabila, justifica pe deplin retransmiterea spre reexaminare a Proiectului de lege.
In concluzie, Camera Consultantilor Fiscali reitereaza sustinerea profesionistilor din domeniul consultantei fiscale, pe care ii reprezinta, demersului legitim si salutar al autoritatilor executive si legislative de a combate fenomenul de evaziune fiscala cu instrumente juridice si administrative eficiente, insa apreciem ca instrumentele legislative trebuie sa fie clare si predictibile, sa respecte principiile de drept si sa asigure un raport de echilibru intre fapta si pedeapsa, iar actiunile administratiei fiscale sa fie sistematice, dar coerente.
Solicitam deci respectuos Presedintelui Romaniei retransmiterea Proiectului de lege spre reexaminare catre Parlamentul Romaniei pentru dezbaterea si remedierea deficientelor de reglementare semnalate in cele de mai sus, pe care le apreciem de o deosebita gravitate si cu un posibil impact negativ major asupra activitatii comerciale desfasurate tocmai de intreprinzatorii de buna credinta, dar si a asupra climatului investitional din Romania”.