Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puțin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ și totodată nociv agent de influență.
Avem, din păcate, și o tradiție a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este și cazul familiei Patapievici, Dionis și Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de N.K.V.D. la începutul anilor '40 în Cernăuți și infiltrat apoi în Secția Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc marșrutizarea în România.
Nu am fi adus în atenție acest caz dacă nu am fi fost, în zilele din urmă, martorii unui eveniment notabil pentru lumea informațiilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informații german (B.N.D.), al scriitoarei Herta MŸller, față de protecția pe care președintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foști și actuali agenți secreți. Ai Securității și ai altor servicii secrete – de aici sau de aiurea.
De ce apare Herta MŸller în disputa agenților secreți protejați de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj și circulație, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a B.N.D.-lui, până și după plecarea din România, nu și-a mai putut reține indignarea față de nerecunoștința și lipsa de loialitate, adică trădarea la care "noul caporal" s-a pretat, în cea mai bună tradiție a familiei.
În anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întrețină legături, informative, printre rămășițele emigrației legionare din Franța și R. F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanți ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiați și anihilați, la fel ca, în țară, foștii deținuți politici, singurele foruri morale românești din țară, respectiv din afara țării. Locul lor trebuia ocupat de falși disidenți anticomuniști, ceea ce s-a și întâmplat. Ca atare, diverși băgători de seamă au fost direcționați către emigrația anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare și cultivare de "instituțiile culturale" ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituției (n.n. – omologul Serviciului Român de Informații). Contactele și, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din țară, nici mai mult, nici mai putin decât director al "Centrului de Studii Germane" al Facultății de Filosofie de la Universitatea București.
Pe acest fond, s-a creat împrejurarea scandalului "căpitanului Soare". Un superior de-al "căpitanului Soare", care a supervizat operațiunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofițerul SRI trimis pentru o banală cercetare și să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilității "capitanului Soare" avea să-l scoată pe Horia Roman Patapievici din anonimat, propulsându-l în atenția opiniei publice. Platforma și notorietatea pe care Virgil Măgureanu i-a creat-o, prin orchestrarea scandalului mediatic, sunt interpretate de cunoscătorii intimi ai resorturilor ascunse ale gestului lui "dom' Profesor", drept "o recompensă pentru marile merite ce nu pot fi specificate", pe care Dionis Patapievici, tatăl lui Horia-Roman, le-a adus, în secret, N.K.V.D.-ului, Gestapo-ului și altor servicii, iar oficial Comandamentului Militar din Austria al Armatei Roșii. Dar nu numai acestora.
"Fiul lupului", cum l-au numit jurnaliștii O. Zară și Cătălin Antohe pe H.R. Patapievici ("Curentul", 1 octombrie 2002), avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea și continuarea tradiției familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul și tatăl său, în favoarea "mamei Rusia", a Măreției Sovietelor și împotriva ființei național-statale a României.
Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosință, exploatând un fapt profesional banal, o investigație comună a "căpitanului Soare", pe care presa însetată de sângele serviciilor secrete a supradimensionat-o, creând un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa "anti-Iliescu". De notorietate era, deja, că și directorul S.R.I., Virgil Măgureanu, devenise un "anti-Iliescu", căruia îi căuta înlocuitori. Ceea ce-i poate justifica gestul de "a scoate la rampă" încă un opozant cu oarecare lustru, adoptat de frăția "Humanitas", chiar dacă acesta, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special.
Nu este lipsit de interes, în acest context, după cum menționa fostul său prim-adjunct, generalul Victor Marcu, în raportul adresat fostului președinte al României, Ion Iliescu, că V. Măgureanu i-a ascuns președintelui datele reale ale scandalului "Soare-Patapievici", adevărul fiindu-i adus la cunoștință de generalul Marcu, la solicitarea lui Iliescu, de față fiind și consilierul prezidențial pentru securitate, care știe mult mai multe decât vrea să spună.
Ascensiunea ulterioară, de rang ministerial, a lui H.R.P. în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, examinată de specialiști în "intelligence", apare ca o reușită infiltrare a unei cârtițe într-o instituție în care miza dosarelor Securității, referitoare la agenții și acțiunile serviciilor străine, a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.
Patapievici junior nu a moștenit, însă, calitățile intrinseci pe care ascendenții săi le-au avut pentru operațiuni speciale sub acoperire. El, împreună cu alți camarazi au fost "prinși cu mâța în sac", adică executând tematici de scotocire și extragere de informații și documente din arhivele Securității, solicitate de servicii străine interesate în recuperarea memoriei acțiunilor lor trecute în România, dar și în proiectarea altora. Este cunoscut că, în misiunea sa de la CNSAS, s-a aflat și acoperirea, sau mai precis reconspirarea agenților dubli și a informatorilor din rândul "societății civile" creată de serviciile sovietice pentru a ocupa terenul public după lovitura de stat din 1989. Inabilitatea sa l-a făcut de altfel să și recunoască faptul că a avut cunoștință de cazul agentului-informator Antohi (și nu numai a lui), faptă ce are consecințe penale.
Pedeapsa pentru fapta sa ignobilă a fost "o rotire", respectiv promovarea ca președinte al Institutului Cultural Român, o înaltă demnitate ce i-a venit "mănușă" individului chitit pe continuarea lucrărilor antinaționale ale înaintașilor săi kominterniști, care au distrus programatic intelectualitatea și valorile de identitate ale culturii și spiritualității românești din toate timpurile.
Ascensiunea lui H.R. Patapievici, de la un mărunt ziarist la un așa-zis protejat și om de-al președintelui Traian Băsescu, are toate dimensiunile unei "afaceri de familie", de sânge, și devoalează întreaga rețea, întinsă ca o pânză de păianjen asupra României. Pe lângă majoritatea agenților sovietici din România, grupați după 1990 de Silviu Brucan în diverse grupuri, s-au consolidat, pe criterii de apartenență la vechea rețea a Kominternului și Kominformului, noi agenți de influență. Cercetarea trecutului de familie al multora dintre vocile sonore "anticomuniste" de azi ne vor releva o viață de huzur în nomenclatura comunistă a cadrelor bolșevice venite din URSS, chiar dacă unele au fost "marginalizate" după deconspirarea legăturilor lor cu spionajul sovietic. Nici Patapievici junior nu face excepție. Conform biografiei oficiale romanțate, tânărul Patapievici a fost descoperit și apreciat de un fost troțkist, convertit la Europa Liberă, Virgil Ierunca, pe când scria la săptămânalul Uniunii Scriitorilor a lui Mircea Dinescu, "Contrapunct". Nimeni nu ne lămurește însă cum a ajuns, din cercetător la unul din institutele controlate de Securitate – Institutul pentru Studierea Semiconductorilor, din cadrul Întreprinderii de Cercetare și Producție Materiale Semiconductoare din București – să scrie la "Contrapunct" și la revista "22", a Grupului pentru Dialog Social, al cărui membru a devenit rapid, și să devină ditamai "cercetătorul privat în istoria ideilor", după cum se autodescrie. Trecutul tatălui său, același cu al majorității membrilor GDS, spune tot. Deși Vladimir Tismăneanu se scăpase că în copilărie se jucase cu micul Romi Patapievici pe străzile "cartierului roșu" – pe care azi vor să-l vopsească (tot) împreună, schimbându-i numele – în 1992, ajuns la Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, tânărul fizician nu ezita să-și cosmetizeze trecutul pe placul celor doi. Dacă Tismăneanu se prezentase celor două "voci" ale Europei Libere drept "regalist", Patapievici alege – cu profesionalism, am putea spune – o altă biografie, care dă bine: fiu de deținut politic. Monica Lovinescu, în Jurnal, 1990-1993, la pagina 291, îl prezintă astfel pe fizicianul ajuns la Paris cu o bursă de două luni (?!): "Descoperim un tânar (are 35 de ani și pare cu vreo zece mai puțin) simplu, emoționant și emoționat, aproape patetic, care ne vorbește de tatăl lui ieșind din închisoare și nespunându-i nimic din cele petrecute acolo. Aduce o sticlă de Murfatlar s-o bem împreună în amintirea acestui tată mort fără să-i fi spus fiului suferințele prin care a trecut". Cum Patapievici fiul s-a născut în 1957, se poate presupune că își aducea aminte de momentul ieșirii tatălui din pușcărie pe când era copil, în anii 1964-65, când, după plecarea consilierilor URSS, regimul comunist a eliberat toți deținuții politici închiși în perioada ocupației sovietice, elitele intelectualității, ale preoțimii ortodoxe sau țărănimii anticomuniste. Dramatic.
Peste ani, Patapievici își mai amintește niște detalii, într-un editorial din "Evenimentul Zilei": "Tatăl meu a fost un refugiat din Cernăuți". Fugea de sovietici, explica Patapievici, împreună cu un văr, din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru că știa că România va fi și ea invadată. Patapievici junior ne dă de înțeles că este vorba de invadarea Bucovinei de nord de către trupele Armatei Roșii, în urma ultimatumului din 1940. Experiența aceasta groaznică, dublată de anii de închisoare politică se pare că l-au afectat teribil pe Patapievici senior: "Toată viața lui, tata a rămas îngrozit de ruși", spune fiul. A fost atât de oripilat încât a refuzat să meargă într-o vizită la CAER, mai spune "fiul lupului paznic la oi".
Adevărul este însă cu totul altul. Oricât de ciudat ar părea, omul care astăzi conduce Institutul Cultural Român, membru al Comisiei Tismăneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleșu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o înaltă morală, este un mincinos profesionist. Atunci, cum mai poate avea încredere în el lumea academică, opinia publică sau președintele de onoare al ICR, Traian Băsescu? Pentru că, în realitate, tatăl său nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost deținut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al N.K.V.D., care a beneficiat de avantaje necinstite toată viața sa.
Pentru a nu rămâne doar pe tărâmul afirmațiilor, în cele ce urmează vom prezenta câteva dintre reperele operațiunii de infiltrare-exfiltrare și valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizată, în principal, de serviciile secrete sovietice.
Spunem în principal de cele sovietice fiindcă, ulterior, în operațiune s-au interpus și integrat și alte servicii de spionaj, îndeosebi pentru perioada în care Dionis Patapievici a acționat în România, sub acoperirea de înalt funcționar în aparatul central al Băncii Naționale.
"Lead"-ul informațiilor cândva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: "Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, în anul l948, pentru a fi reinfiltrat în centrala Băncii Naționale a României".
Ca în orice istorie de spionaj cu agenți acoperiți, numele, naționalitatea și cetățenia acestora sunt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecționate pentru susținerea legendelor prin care le este atribuită o nouă identitate.
Astfel, Patapievici senior apare când Patapievici Dionisie sau Dionis, când Patapiewicz Denys, când Patapicovici. Naționalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alții spun că ucraineană, și-i credem, dacă în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloți, învățând patru limbi străine, cu oarece greutăți vorbind doar una, cea română.
Diferențele si inexactitățile de nume sunt foarte importante în materie de acte de stare civilă, fiind premeditat introduse în documente, atât pentru facilitarea acoperirii , cât și în vederea derutei și a îngreunării identificării certe a agenților ilegali.
Din l948 și până în l961, timp în care consilierii sovietici controlau toate mișcările și acțiunile Administrației, Armatei, Internelor și Securității, cazul Dionis Patapievici, criptonim "D. Pătrașcu", fost membru al Gestapo-ului și suspect de spionaj economic, nu a existat.
Odată cu declinul controlului consilierilor sovietici, D.P. devine subiectul unei acțiuni contrainformative, cu un dublu scop: clarificarea trecutului său în Secția Gestapo-ului din Viena (dacă nu era cumva un urmărit internațional cu identitate falsă) și a unor suspiciuni de spionaj și sabotaj economic (în Banca Națională au fost și victime politice, care au avut de suferit pe nedrept, fiindu-le atribuite vinovății grave ale altora).
Cariera în diversiune și spionaj a lui D.P. a început la Cernăuți, în anii liceului, când a fost remarcat de profesorii români ca "agent al provocărilor bolșevice, al cărui loc este dincolo de Nistru".
Într-o biografie, aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis P. menționează că a fost "suspectat și persecutat de organele statului fascist (n.n. român) pentru comportarea avută sub regimul sovietic", fiind nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (n.n. în Galiția, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în U.R.S.S.). Așadar, nesuportând regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în U.R.S.S. Nu din calea rușilor, ci în brațele lor! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte și pe pământuri stăpânite de cel de-al Treilea Reich.
Perioada șederii în Țara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense, în vederea infiltrării în Poliția Politică Secretă de Stat a Reich-ului german (Gestapo). Dar despre voltele agentului sovietic și ale "fiului lupului", în episodul de mâine: Tradiția trădării în familia Patapievici.
Mihail Marin
