În ziua de 8 februarie 2017, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul dispozițiilor art.146 lit.e) din Constituție și ale art.11 alin.(1) pct.A lit.e), art.34, art.35 şi ale art.36 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere cererile de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre autoritatea executivă – Guvernul României, pe de o parte, și autoritatea legiuitoare – Parlamentul României, pe de altă parte, precum și dintre autoritatea executivă – Guvernul României, pe de o parte, și autoritatea judecătorească – Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, cereri formulate de Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii(foto Agerpres), respectiv de Preşedintele României.
În urma deliberărilor, Curtea Constituțională cu majoritate de voturi, a decis:
1. Curtea a constatat că nu a existat conflict juridic de natură constituțională între autoritatea executivă – Guvernul României, pe de o parte, și autoritatea legiuitoare – Parlamentul României, pe de altă parte, întrucât decizia Guvernului de a adopta Ordonanța de urgență a Guvernului nr.13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală nu poate fi calificată ca un act de arogare a unor puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin Parlamentului. Prin adoptarea acestui act normativ, Guvernul a exercitat o competenţă proprie, prevăzută în mod expres de prevederile art.115 din Legea fundamentală.
Verificarea respectării condițiilor prevăzute de art.115 alin.(4) din Constituție, precum și a constituționalității conținutului normativ al ordonanţei de urgență, poate fi realizată numai pe calea unui control de constituționalitate declanșat ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate, în condiţiile art.146 lit.d) din Constituţie, sau pe calea unui control de constituționalitate a priori, prin intermediul legii de aprobare a acesteia, în condiţiile art.146 lit.a) din Constituţie, iar nu în temeiul textului constituţional al art.146 lit.e).
2. Curtea a constatat că nu a existat conflict juridic de natură constituțională între autoritatea executivă – Guvernul României, pe de o parte, și autoritatea judecătorească – Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, întrucât Guvernul nu a împiedicat autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, să-și realizeze o atribuție constituțională privind avizarea actului normativ.
Guvernul nu are obligația constituțională sau legală de a solicita avizul Consiliului Superior al Magistraturii în materia în care a legiferat, iar Consiliul Superior al Magistraturii nu are abilitarea legală de a emite un astfel de aviz.
Avizul reglementat art.38 alin.(3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii se referă doar la proiectele de acte normative ce privesc “activitatea autorităţii judecătoreşti”. În jurisprudența sa (Decizia nr.901 din 17 iunie 2009 și Decizia nr.3 din 15 ianuarie 2014), Curtea a stabilit sfera de incidență a sintagmei ”activitatea autorităţii judecătoreşti”, statuând că aceasta vizează doar actele normative privind statutul judecătorilor şi procurorilor, reglementat în prezent prin Legea nr.303/2004, organizarea judiciară, reglementată în prezent prin Legea nr.304/2004, precum și actele normative privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, cu sediul materiei în Legea nr. 317/2004. Prin aceeași jurisprudență, Curtea a stabilit că în cazul elaborării și emiterii unor alte acte normative, legea nu prevede obligația solicitării avizului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că exigența acestei autorități publice de a aviza acte normative care nu se circumscriu ”activității autorităţii judecătoreşti” depășește sfera atribuțiilor sale constituționale. Instanţele judecătoreşti, Ministerul Public sau Consiliul Superior al Magistraturii, componente ale autorității judecătorești, au misiunea constituţională de a realiza justiţia, în temeiul art.126 alin.(1) din Legea fundamentală, de a reprezenta interesul general al societății și de a apăra ordinea de drept, în activitatea judiciară, în temeiul art.131 alin.(1) din Constituție, respectiv de a realiza rolul de garant al independenței justiției, în temeiul normei constituționale cuprinse în art.134 alin.(4), și nicidecum un rol în activitatea de elaborare a actelor normative, prin participarea la procedura de legiferare.
Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică Președintelui României, Consiliului Superior al Magistraturii, Guvernului României, Camerei Deputaților și Senatului României.
Argumentele reţinute în motivarea soluției pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.
