Acasă Actualitate „Curva” Pacepa – afacerea trădării (VII)

„Curva” Pacepa – afacerea trădării (VII)

DISTRIBUIȚI

Ziarul „Curentul“ continuă prezentarea opiniilor foștilor colegi ai adjunctului șefului Departamentului de Informații Externe, Ion Mihai Pacepa, cu privire la „defectarea“ fostului consilier al familiei Ceaușescu. Pe parcursul acestei luni, când se împlinesc 30 de ani de la momentul „rebrănduirii“ lui Pacepa, publicația noastră va trece în revistă elemente și date inedite ale „dosarului Pacepa“, cu concursul Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul de Informații Externe și al redactorilor revistei de specialitate „Periscop“, editată de membrii Asociației. În episoadele următoare, istoricul și cercetătorul Arhivelor CNSAS,
dr. Liviu Țăranu, oferă perspectiva unui investigator scufundat în documentele Securității, autor al volumului „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securității 1978-1980“, lucrare ce cuprinde 132 de documente preluate din dosarul anchetei, coordonate la vremea aceea de generalul Iulian Vlad.

G. Roncea    

Pacepa, cel mai controversat personaj al spionajului român

Ion Mihai Pacepa este, fără îndoială, cel mai controversat personaj al spionajului român și, după mai bine de 30 de ani, rămâne în istorie ca unul dintre cei mai înalți demnitari din blocul sovietic căruia i s-a acordat azil politic într-o țară NATO. Acesta face „carieră“ și astăzi prin interviurile sau articolele pe care le publică în țară sau în afară.
De curând, fostul adjunct al șefului Departamentului de Informații Externe (DIE) a anunțat că este pe punctul de a finaliza o nouă carte autobiografică „semnată de doi autori: generalul român care la 24 iulie 1978 a cerut azil politic la ambasada SUA din Bonn și americanul de origine vest-europeană care la 28 iulie 1978 a coborât din uriașul avion militar Hercules pe aeroportul prezidențial de la Andrews Air Force Base, de lângă Washington“. Este partea de biografie a lui I.M. Pacepa cea mai puțin cunoscută de publicul românesc.
Din 1989 încoace, presa a scris despre el foarte mult, fiind editată și o largă serie de cărți, îndeosebi de memorii, în care subiectul Pacepa este amplu tratat. În timp ce unii autori îl laudă pentru anticomunismul său și sunt convinși de lovitura de grație pe care i-a dat-o lui Nicolae Ceaușescu, alții au vorbit despre faptul că Pacepa ar fi responsabil de moartea unor subordonați, înainte și după defectarea sa.

Profilul Pacepa – „jumătăți de adevăr cu falsuri și fantezii personale“

Folosirea acestor izvoare, confruntate cu lucrările semnate chiar de Ion Mihai Pacepa, necesită un amplu efort critic pentru istoric, din cauză că în ele se utilizează strategia clasică, deosebit de eficace, a împletirii unor jumătăți de adevăr cu falsuri și fantezii personale.
Referiri la activitatea fostului adjunct al șefului spionajului românesc până la defectare se fac în mai multe lucrări care au apărut România având drept subiect principal sau colateral trădarea lui I.M. Pacepa. Practic, orice carte scrisă pe tema serviciilor de informații abordează acest subiect. O asemenea lucrare, bazată pe documente de arhivă, este cea semnată de Mihai Pelin și intitulată „Culisele spionajului românesc“. D.I.E. 1955-1980. Stilul jurnalistic adoptat în scrierea cărții, datorită formației autorului, o face accesibilă nu însăși riguroasă, deși autorul a avut privilegiul de a naviga nestingherit mai mulți ani prin arhivele Securității.
Ion Mihai Pacepa s-a născut în București la 28 octombrie 1928 într-o familie relativ înstărită, tatăl său fiind de origine cehă. A urmat cursurile Facultății de Chimie Industrială din București, fiind încadrat în Securitate cu puțin timp înainte de absolvire, la recomandarea organizației UTM, în 1951, ca sublocotenent. Devine apoi șef serviciu în Direcția a IV-a (Contrasabotaj) a Securității, datorită îndeplinirii cu succes a unor misiuni la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Odată cu mutarea sa în Direcția I (1 ianuarie 1956) a avut o ascensiune rapidă, fiind numit șef adjunct al grupului operativ din cadrul Biroului Comercial Român din Republica Federală Germania (1956-1959), deținând practic funcția de șef al rezidenței de spionaj a României în RFG. Este rechemat în țară și numit mai întâi locțiitor șef serviciu, iar după un an, șef al structurii care se ocupa cu procurarea de tehnologie avansată din Occident (compartimentul TS și apoi direcția Știință-Dezvoltare – SD). În 1963, deja colonel, este numit adjunct al șefului DGIE, pentru ca în 1967 să fie avansat general-maior.
Cinci ani mai târziu, este numit secretar de stat la Consiliul Securității Statului și prim-adjunct al șefului DIE. În 1974, este din nou avansat, la gradul de general-locotenent, Ion Mihai Pacepa fiind cotat ca potențial succesor al lui Nicolae Doicaru la conducerea DIE. La șefia spionajului avea să fie, însă, instalat, în martie 1978, un general din Colegiul MI, Alexandru Dănescu, care nu avea nicio tangență cu munca operativă și, cu atât mai puțin, cu cea de informații externe. Aceste schimbări ar putea constitui, între altele, un posibil motiv al defectării generalului Ion Mihai Pacepa (28 iulie 1978). Aflat în misiune în RFG, la finele lunii iulie 1978, Ion Mihai Pacepa ia legătura cu reprezentanții CIA de la Ambasada americană de la Bonn și solicită azil politic în Statele Unite.

Scenarii privind motivele și momentul trădării

Pentru a cerceta condițiile în care s-a produs actul trădării fostului adjunct al șefului DIE, la mijlocul lunii august 1978 a fost creată o comisie formată din generalii Iulian Vlad și Emil Macri și doi colonei – Vasile Gheorghe și Ion Moț. Această comisie și-a desfășurat activitatea până în primăvara anului 1980, audiind peste 500 de ofițeri care, prin activitatea lor, au avut tangență sau au activat în spionajul românesc între 1956-1978. În cele peste 2500 de rapoarte, numărând mai bine de 10.000 de pagini, sunt prezentate, în amănunt, o serie de operațiuni ale DIE, executate cu sau fără aprobarea organelor de partid.
De asemenea, din declarațiile celor audiați de comisie reiese faptul că, timp de mai bine de un deceniu, I.M. Pacepa și Nicolae Doicaru au deturnat DIE de la obiectivele sale – ceea ce nu este regretabil până la un punct – proliferând corupția în rândul structurilor de comandă, al unor înalte oficialități de partid și de stat, compromițând, totodată, o bună parte a diplomației românești.
Din momentul în care pentru oficialitățile de la București a fost clar că I.M. Pacepa nu este nici răpit și nici asasinat în RFG, ci era vorba de o fugă la inamic, a început judecarea în lipsă a generalului, iar la 17 august 1978 Secția Militară a Tribunalului Suprem l-a condamnat pentru „trădare prin ajutarea unor puteri străine, transmiterea unor secrete de stat, dezertare și pentru refuzul de a se înapoia în țară“. Magistrații au hotărât atunci condamnarea la moarte a generalului, degradarea militară și confiscarea tuturor bunurilor acestuia.
În prezent, generalul este repus în toate drepturile militare și civile, averea urmează să i se restituie, iar pensia aferentă întregii perioade se recalculează.
În acest context, au fost exprimate opinii conform cărora trădătorilor români din epoca Războiului Rece trebuie li se spună simplu și definitiv că ei nu au trădat un regim politic, care de altfel s-a și dovedit trecător, ci au trădat România, poporul român și interesele sale.
În spatele unor asemenea afirmații se ascund întrebări mai grave și profunde pe care și le pun foștii ofițeri de informații externe: dacă Ion Mihai Pacepa este erou, atunci noi, cei care am îndurat consecințele actului său „eroic“, ce suntem? Și întrebările nu se opresc aici.

Pacepa, instrument și produs politic al comunismului

Generalul a trădat un regim politic al cărui instrument și produs a fost. El a funcționat în cadrul structurilor de informații timp de 27 de ani, parcurgând ierarhia militară de la gradul de sublocotenent până la cel de general și având o contribuție însemnată la toate marile acțiuni de spionaj ale DIE până în 1978, de pe urma acestora beneficiind economia românească (îndeosebi industria chimică).
Atât prin intermediul spionajului industrial, cât și prin aducerea de valută în țară prin diferite mijloace, inclusiv prin taxarea celor care voiau să emigreze în Israel sau în RFG, regimului politic din acea vreme i-a fost asigurată, între altele și prin aceste contribuții, supraviețuirea și chiar prosperitatea pentru aproape un deceniu. Generalul a participat la organizarea și la reușita mai multor vizite ale cuplului prezidențial, dar și la recuperarea din străinătate a unor bunuri din patrimoniul național. Îi sunt recunoscute faptele atât în documentele de arhivă, cât și în memorialistica unor generali. În toate aceste cazuri și în multe altele, inițiativa nu a pornit numai de la „conducătorul suprem“ (așa cum susține Ion Mihai Pacepa în cărțile sale), ci și de la cei doi „ași“ ai spionajului românesc, Nicolae Doicaru și generalul defector.
(va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.