DISTRIBUIȚI
sala unirii

Guvernul se reunește joi, la ora 10.30, într-o ședință solemnă care va avea loc în Sala Unirii de la Alba Iulia.
Sala Unirii din Alba Iulia, locul în care, în 1918, a fost proclamată Unirea Transilvaniei cu România, a intrat în reabilitare în primăvara acestui an și a fost închisă pentru vizitatori. A mai fost deschisă pentru public în timpul lucrărilor la acoperiş.
Sala Unirii va fi redeschisă pentru public în 1 Decembrie, la Centenarul Marii Uniri și în 2 decembrie. Sâmbătă va fi deschisă vizitatorilor între orele 13.00 și 05.00, iar și duminică între orele 8.00 și 19.00. Aceasta urmează să fie închisă din nou până, cel mai probabil, la vară, când se estimează că va fi finalizată restaurarea întregii clădiri, scrie Alba 24.

Sala Unirii deţine mai multe obiecte de patrimoniu naţional, între care biroul avocatului Aurel Lazăr, pe care s-a redactat Declaraţia de autodeterminare, scrisă la Oradea în 12 octombrie 1918: ”Pe temeiul dreptului firesc – ca fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liberă de soarta ei – naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte acum să facă uz de acest drept şi reclamă în consecinţă, şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrăurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile lumii…”. În „Sala Unirii“ a Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia se află și un exemplar al ziarului nostru, datat 23 august 1940.
Jurnalistul Mădălin Necșuțu a încercat să schițeze în numărul ziarului Curentul din 30 noiembrie 2010 contextul apariției acestei ediții, „context care probabil a fost tragic pentru ziaristul și ofițerul Pamfil Șeicaru, care luptase în Primul Război Mondial pentru reîntregirea patriei și se bucurase la 1918 că lupta sa nu fusese în zadar.
Așadar, numărul din 23 august 1940 găsit de noi la Alba Iulia a fost tipărit în contextul negocierilor româno-maghiare pentru cedarea Transilvaniei, după ce la 16 august 1940, la Turnu Severin, cu participarea Germaniei naziste și a Italiei în calitate de arbitri, delegația ungară se pronunțase pentru circa 69.000 km2 din suprafața României. La acele discuții, guvernul român, condus de Ion Gigurtu, a refuzat propunerea Ungariei, care nu oferea decât un schimb de populație și câteva rectificări minore ale frontierei. Cu toate acestea, sub amenințările lui Hitler, acest guvern va semna Dictatul de la Viena la numai o săptămână mai târziu (30 august 1940).
În numărul expus în Sala Unirii, Pamfil Șeicaru își exprimă nemulțumirea față de revendicările Budapestei și prezintă o hartă ciuntită a României, ca un pumnal înfipt în inima țării, undeva la câțiva zeci de kilometri de zona Ploieștiului, regiune care va alimenta, pe aproape toată perioada celui de-al Doilea Război Mondial, mașina de război germană. În 1940, în circa trei luni de zile, România urma să cedeze Basarabia către Uniunea Sovietică (iunie 1940), o parte considerabilă a Transilvaniei (august 1940) către Ungaria horthystă și, în septembrie 1940, Cadrilaterul (8.000 de km2) în favoarea Bulgariei.

Ziaristul-luptător, Pamfil Șeicaru

Cu această ocazie am găsit de cuviință se scriu câteva cuvinte și despre omul și ziaristul de valoare națională și internațională Pamfil Șeicaru, fondatorul acestui ziar. Născut la Buzău în 1894, Pamfil Șeicaru va merge la București pentru a urma cursurile Facultății de Drept, iar în 1916 se înscrie voluntar în Armata Română pentru a lupta pe fronturile Primului Război Mondial. Cunoscut drept unul dintre patrioții de seamă ai vremurilor sale, Pamfil Șeicaru își va dedica întreaga viață ideii de Românie liberă, în a cărei politică internă nu trebuie să se amestece factorii externi. În tinerețe, sublocotenentul Pamfil Șeicaru va participa la Primul Război Mondial care avea să aducă la finele sale dezideratul suprem – unirea celor trei țări române pe 1 decembrie 1918 la Alba Iulia. După ce România s-a numărat printre învingătorii primei conflagrații mondiale, Șeicaru este decorat cu Ordinul Mihai Viteazu, pentru ca mai apoi să ridice o biserică cu hramul Sfintei Ana (după numele mamei sale – n.r.) în cinstea camarazilor căzuți la datorie. La sfârșitul războiului, Șeicaru se întoarce la București, unde își reia studiile de drept, practicând în paralel gazetăria. În 1924, începe ca jurnalist la ziarul „Cuvântul“, pentru ca în 1927 să înființeze ziarului „Curentul“, reper al presei de calitate din România. Foarte rapid acesta reușește grație unui talent enorm și a incisivității condeiului să se afirme ca un lider de opinie al acelor vremuri în gazetărie. Plecarea lui Șeicaru din țară se va produce cu două săptămâni înainte de momentul 23 august 1940, când regele Mihai, sub presiunea rușilor, întoarce armele împotriva fostului aliat Germania nazistă și aruncă anatema asupra tuturor intelectualilor de dreaptă pe care îi categorisește drept trădători și antiromâni, deși tocmai trădarea sa îi va arunca pe români într-o beznă comunistă de circa jumătate de secol. În atari condiții, Pamfil Șeicaru va lua apoi drumul exilului, de unde va continua lupta prin intermediul condeiului pentru a îndeplini visul de a se plimba pe malurile Nistrului în granițele unei Românii pe care și-o dorea. Moare în 1980 la München, în Germania, dar lasă în urmă bogăția viziunilor sale geopolitice despre spațiul românesc și despre ideile sale de patriotism și dragoste pentru valorile românești, atât de uitate în prezent în interiorul unei Românii care se scufundă în mediocritate și în promovarea non-valorilor.”, scria Mădălin Necșuțu în urmă cu 8 ani.

Foto: Oana Voinea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.