Luna martie a maghiarilor și ofensa revendicării Ardealului

Zilele acestea, opinia publică romånească a fost din nou inflamată, ca în fiecare martie din ultimii 20 de ani, din cauza manifestărilor din Ardeal organizate de unii reprezentanți ai minorității maghiare, fervenți susținători ai autonomiei – respectiv secesiunii unei părți a teritoriului romånesc. Pămånt revendicat de niște trecători pe aceste meleaguri, „împămånteniți“ aici, care trăiesc binișor – dacă ne gåndim numai la cåți bani papă UDMR din fondurile statului romån, – dar care mănåncă din påinea romånească stråmbånd din nas.
Pe långă etern penibilele reacții ale unui Vadim Tudor, cel care a votat politic alături de UDMR în cel puțin două rånduri, în ultimii trei ani, găzduite copios de RealitateaTV, mari reacții ale unor comentatori avizați pe marginea fenomenului alarmant al enclavizării nu am văzut. Cu o excepție. Întåmplarea a făcut să-mi fie sesizat și transmis un material remarcabil ce părea realizat de un foarte matur analist. Marea surpriză a venit cånd am constatat că autorul, Vlad Påråu, avea 19 ani, actualmente fiind student la Facultatea de Jurnalism din Sibiu. Anul trecut, la vårsta de 18 ani, încă elevul Vlad Påråu a fost expulzat de către autoritățile comuniste de la Chișinău pe motiv că ar fi un periculos spion și agent de influență al Romåniei. A distribuit subversiva revistă „Veghea“, editată în Brașov – un număr special dedicat Basarabiei – pe data de 27 martie, de Ziua Basarabiei, pe Aleea Clasicilor Romåni din Chișinău.
A fost primul spion imperialist român expulzat de către Voronin în cursul anului trecut, înaintea revoltei de stradă din aprilie care a înlăturat, deocamdată, regimul comunist de la putere. Tånărul „spion imperialist“ este un adevărat talent, producånd analize dedicate nu doar Basarabiei, bine țintite de vreme ce i-au înfuriat pe rusofilii de la Chișinău. Tema scandalului așa-zisului Ținut Secuiesc, problematica autonomiei, este descrisă pe larg în textul pe care îl publicăm în următoarele ediții ale ziarului „Curentul“. Materialul reprezintă un fel de replică adresată „generalului“ autonomiei, Laszlo Tokes, purtător de cuvånt al pretențiilor Budapestei revizioniste. Toată luna martie, Ardealul poartă semnele activităților ofensatoare la adresa Romåniei desfășurate de emulii lui Laszlo Tokes, cetățeni romåni de origine maghiară, care, deși se bucură de drepturile oricărui cetățean romån, nu vor să-și asume nicio obligație, măcar de bun-simț, față de statul romån, în contextul în care minoritatea maghiară se bucură de mai multe drepturi decåt oricare altă minoritate din Europa.

Autoflagelare, autoamăgire… AUTONOMIE!

Pe fondul discuțiilor tot mai aprinse cu privire la autonomia… Secu-Land, episcopul reformat Laszlo Tokes și-a reiterat fervent teoria necesității absolute și imediate a obținerii autonomiei TERITORIALE pe criterii etnice pentru așa-zisul „Ținut Secuiesc“ (județele Harghita, Covasna și Mureș). Argumentele vădit nuanțate și denaturate de care se servește pentru justificarea autonomiei sunt: existența unei autonomii „istorice“ în Transilvania (scaunele secuilor și ale sașilor, ba chiar și „autonomiile românești“ din Țara Hațegului, Țara Maramureșului etc); existența la nivel european a autonomiilor locale; nevoia secuilor de a își reprezenta mai bine interesele (posibilă în viziunea lui Tokes doar prin intermediul autodeterminării); ridicarea nivelului de trai al populației, prin sistemul autoguvernării.
Tokes este lăsat să își expună liber și netulburat viziunile profetice, iar la nivel public în loc să se combată punctual argumentele aduse de episcopul reformat, este atacat autorul teoriei, însă teoria propriu-zisă a rămas intactă și necombătută, ceea ce, din punct de vedere al logicii, n-ar putea duce decât la concluzia că teoria lui a fost valabilă și corectă, de vreme ce nu a putut fi demontată de nimeni.
Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar așa… Este nevoie de o separare a apelor, de o demantelare a intențiilor ascunse ale unor argumente aparent de bun-simț și găsindu-se doar la prima vedere în spiritul celor mai luminate idei și idealuri democratice. Definiția minciunii are la bază ideea denaturării adevărului. În funcție de gradul de denaturare, minciuna poate părea ori prea gogonată, ori atât de aproape de adevăr încât sfârșește prin a fi crezută. Tactica marilor falsificatori constă în a opera denaturări insesizabile, astfel încât să își aducă „adevărul“ de partea lor. Astfel, opinia publică simpatizează cu ideile nobile expuse fără a-și mai pune problema că savuroasa delicatesă pe care tocmai au înghițit-o era, de fapt, o bomboană cu arsenic.
În acest sens, vă propun în cele ce urmează o abordare mai atentă și în detaliu a argumentelor invocate de Laszlo Tokes. Nu de amorul artei, ci mai degrabă din dragoste pentru adevăr. Concluziile le veți trage și singuri.

I. Continuitatea unei autonomii istorice în Transilvania

Cucerirea Transilvaniei de către unguri a avut loc treptat și prin învăluire, de-a lungul perioadei cuprinse între sfârșitul secolului al XI-a și începutul secolului al XIII-lea. Practic, la aproape un mileniu de la formarea poporului român și la atâtea și atâtea secole de la întemeierea Daciei lui Burebista, care avea în componența ei și teritoriile denumite mai târziu „Pannonia“. Regii unguri îi colonizează pe secui și pe sași pentru a își putea organiza și consolida cât mai ușor pozițiile în Transilvania. Secuii au avut funcții militare precise, și numai în baza acestora și ca răsplată a loialității lor au putut primi în schimb privilegiile unei organizări autonome. Ei au reprezentat avangarda armatei ungare de cucerire și, apoi, s-au stabilit în zona de margine a teritoriului obținut, la hotarul cel mai îndepărtat (Zona Carpaților Orientali), asigurând apărarea întregii zone din spatele lor prin păzirea trecătorilor de invaziile populațiilor migratoare. Cu alte cuvinte, ungurii i-au folosit pe secui drept „carne de tun“ ca să-și scoată ei castanele cu mâna altora. Pentru toate acestea, le-au oferit în schimb „pomana prostului“ – facilități de autoguvernare și autonomie. Excelentă ilustrare a zicalei „unul pune umărul și altul dă din gură“ – în timp ce secuii își puneau pielea la bătaie ca să le apere ungurilor fundul, ungurii legiferau privilegii mai mult de natură teoretică și spiritual-morală decât practică, imediată. Curat-murdar!
Cât privește așa-zisele „autonomii ale românilor“, ele nu rămân decât periferice și trecătoare. Logic, era nevoie de o măsură de „consolare“ a unei populații majoritare care nu se poate trezi dintr-o dată ca „tolerată“ la ea acasă. Așadar, ungurii au folosit un algoritm invers: independență – autonomie – subjugare. În orice caz, aceste autonomii nu apar decât în regiunile marginale, ca fărâmituri de la o plăcintă deja împărțită: Țara Maramureșului, Țara Hațegului și Țara Făgărașului. Ele nu au avut decât un caracter de tranziție, pentru a evita o asimilare imediată, dar dificilă și plină de „neplăceri“. Vorba aceea: boală lungă, moarte sigură.
Realitatea rămâne totuși una singură: românii, deși majoritari, au fost treptat și pentru totdeauna excluși din viața publică a Transilvaniei, care era guvernată de cele trei clase privilegiate: nobilimea ungară, fruntașii secuilor și fruntașii sașilor. Se ajunge ca, în 1437, în urma unei răscoale a țăranilor (deci, în majoritate, a românilor) să se încheie documentul „Unio Trium Nationum“ (unirea celor trei națiuni – unguri, secui, sași – împotriva inamicului comun: „țăranii nelegiuiți“), document prin care românii transilvăneni ajung să fie considerați „admiși“ sau „tolerați“. În 1517, este emis „Tripartitum-ul lui Ștefan Werboczi“, un cod de legi care apare imediat după o amplă răscoală țărănească. Prin Tripartitum, se definește denumirea de „popor“, care îi cuprinde doar pe nobili, și denumirea de „plebe“, atribuită nenobililor, adică țărănimii, deci majorității românilor. Prin acest act, o dată în plus, românii sunt excluși complet de la viața politică a Transilvaniei.
(1) Prin urmare, da, o parte marginală a românilor s-a bucurat de autonomie pentru o perioadă limitată de timp. Autonomia românilor a fost treptat îngrădită, sfârșind prin suprimarea totală. Există informații certe că după 1437 românii au fost definitiv îndepărtați din viața politică a Transilvaniei.
(2) Singurele „autonomii“ care s-au păstrat în Transilvania rămân cele ale secuilor și sașilor, mâna dreaptă a stăpânirii ungurești.
(3) Pe de altă parte, Voievodatul Transilvaniei în ansamblul său (deci nu românii în mod particular) s-a bucurat de un grad de autonomie în cadrul Regatului Ungariei, pierdut treptat după 1848 și definitiv după 1867, când Transilvania e înglobată Ungariei, în cadrul monarhiei dualiste austro-ungare.
(Va urma)

Vlad Påråu