Un conglomerat cu denumire generică – societatea civilă – apare când și când în plan public, asumându-și diferite cauze, de regulă cu substrat politic nedeclarat. Invocând atribute ale moralității, lansând campanii ce au în vedere apărarea drepturilor omului și susținând că exprimă vocea tăcută a majorității sau că ar media reprezentarea unor opinii ale unor câmpuri vaste ale societății românești, reprezentanții așa-numitei societăți civile ocupă sau revendică platforme de autoritate în spațiul opiniei publice.
Mai nou, vedem așa-numiți reprezentanți ai „societății civile“ puternic implicați în contestarea – inclusiv juridică – a codurilor, pentru motive nedeclarate deschis, dar care devin vizibile observând suportul unor organizații cunoscute pentru legăturile cu rețele europene de stânga, anticreștine și pro-homosexualitate.
Deși nu au calitate procesuală clară, aceste organizații ce pretind a reprezenta „societatea civilă“ sunt înzestrate și cu un alt abtribut, cel al imposturii. Pe de o parte, deoarece sintagma „societate civilă“ nu este definită juridic sau normată în vreun fel de vreo prevedere legislativă.
Ziariștii „Curentul“ au luat legătura cu avocatul Cătălin Predoiu, ministru al Justiției, pentru a ne edifica asupra termenului și pentru a afla dacă există un text de lege ce delimitează și stabilește cine anume este „societatea civilă“ în România și ce atribute juridice încarcă acest termen. La aceste întrebări, domnia sa ne-a comunicat că termenul apare în „vechiul Cod Civil într-o manieră pe alocuri desuetă“ doar pentru a diferenția distincția dintre societate comercială și societate civilă ca entitate ne-comercială – relație dintre mai multe persoane care se asociază în vederea atingerii unor scopuri sau interese comune.
Și senatorul Iulian Urban, avocat și vicepreședinte al Comisiei Juridice a Senatului, ne-a confirmat faptul că nu se poate defini calitatea procesuală activă a unei generice „societăți civile“ câtă vreme nu există criterii care să stabilească cine anume reprezintă această entitate și din ce organizații este formată societatea respectivă. Deși în anumite texte de lege se specifică ideea de parteneriat dintre instituții ale statului cu „societatea civilă“, nicăieri nu este delimitat în termeni juridici conceptul și nu este delimitată distinct aria pe care ar acoperi-o „societatea civilă“.
Societatea civilă – „sistem al puterilor non-statale“
Pe scurt, definirea clară a grupării care este acoperită generic de acest termen nu există în sens juridic și nici nu se regăsește în vreun text de lege vreo aproximare măcar, o listă sau un număr de organizații care au sau nu calitatea de a purta flamura „societății civile“.
Sergiu Tamaș scrie în „Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică“ (Editura Academiei Române, 1993) că „formarea societății civile este rezultatul unei mișcări spontane și creatoare a cetățenilor care instituie în mod benevol diverse forme de asociere politică, economică, culturală. În cadrul societății civile, cetățenii intră într-o țesătură de raporturi sociale, participând benevol la activitatea unei multiplicități de asociații, organizații, cluburi, în vederea promovării unei diversități de obiective și interese.
Organizațiile societății civile sunt, într-un anumit sens, autonome, în raport cu statul, reprezentând o multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor non-statale“.
Așadar, avem un sistem al puterilor non-statale format însă din cine și cu ce atribute ale legitimității? Cine a creat și fondat „societatea civilă“ din România, unde s-a născut ea, în ce laboratoare și ce fel de vector al societății reprezintă ea și mai ales cât de „civil“ a fost și este acest vector? De la aceste întrebări se ramifică mai degrabă alte noi semne de întrebare decât un răspuns coerent și clar.
Este consemnată public o replică pe această temă ce aparține profesorului francez Claude Karnoouh, care a predat la Universitatea din Cluj multă vreme și-i cunoaște bine pe eroii „societății civile“ din România: „În România nu a existat nicio inițiativă intelectuală care să creeze vreo legătură între mișcarea muncitorească și intelighenție, așa cum a fost, de exemplu, Solidaritatea din Polonia (…) Ei se declară dizidenți, dar am stat mulți ani în România, pe timpul lui Ceaușescu (1971-1982) și, cu excepția lui Paul Goma, n-am auzit, văzut sau cunoscut dizidenți. Și dacă ei au existat, s-au manifestat probabil atåt de discret, încåt nimeni nu i-a auzit…
Profesorul francez mai constată că acești intelectuali au fost „grăbiți ca și activiștii fostului aparat de partid să caute imediat avantaje și privilegii“, în timp ce nu a existat și nu există o reflexie veritabilă asupra comunismului la intelighenția română, după cum niciun examen al propriei ei conduite, înainte și după 1989.
„Impostura de anvergură“
Iată de ce, spunea același comentator francez, lumea, tinerii și-au pierdut încrederea într-o „intelighenție“ grăbită la avantaje și privilegii, formată în mare parte, adăugăm noi, în jurul Grupului pentru Dialog Social, fondat de altfel de un Silviu Brucan, fost cadru NKVD, fost șef de secție la „Scånteia“, ambasador comunist la Washington, „călător“ pe ruta Moscova, ce a jucat un rol central în revoluția-lovitură de palat din decembrie 1989.
După ce a înființat practic structura Consiliului Frontului Salvării Naționale, organism de inspirație sovietică și cu agenți sovietici la vârf, Brucan s-a aplecat și asupra „societății civile“ înființând Grupul de Dialog Social, primul mugur (putred din păcate) al așa-zisei alternative civile la puterea de stat și de partid ce a devenit baza unui „sistem al puterilor non-statale“.
Membrii grupării s-au opintit pentru început să încerce confiscarea anticomunismului, din motive de capital politic, iar analiza resorturilor sale reale a fost înlocuită cu o continuă mistificare ce urmărea exonerarea adevăraților responsabili și ascunderea rădăcinilor otrăvite ale sistemului comunist.
Dinu Săraru i-a caracterizat astfel pe membrii grupării, foști tovarăși din cârciumile literare ale epocii comuniste: „Mulți și-au construit biografii de luptători în ilegalitatea anticomunistă din România, dar ani de zile și-au făcut studiile în străinătate, au luat cu devotament toate premiile de la UTC până la Academie, s-au bucurat de toate stipendiile comuniste. Și acum dau lecții, fac apeluri către toate ipostazele nemerniciei, erijându-se în arhanghelii purității și justiției morale. Această lăcomie a incontinenței lor prezențe perpetue și agresive ar putea fi numită foarte bine cu o sintagmă aflată chiar în doctrina lor – „impostura de anvergură“.
Rețeaua Soros – fondată și condusă de un agent al serviciilor comuniste
În sediul acestui grup al imposturii s-a constituit „Societatea deschisă“ din România sub oblăduirea lui Soros, care a înființat la București, oficial, în 1990, fundația care îi purta numele: „Fundația Soros“. Maestru de ceremonii a fost însuși Ion Iliescu.
Ulterior, numele a fost schimbat: „Fundația pentru o Societate Deschisă“. A fost primul ONG – nod de rețea înființat în România din cadrul mai vastei rețele a „Soros Open Network România“.
George Soros a investit în 1990, pentru fundația sa din Romånia, 1,5 milioane de dolari, iar apoi investiția a crescut progresiv, de la 4,3 milioane de dolari în 1992 la 11,3 milioane de dolari în 1996, pentru a ajunge, în 1999, la suma-record de 15,8 milioane de dolari.
Aceste sume gigantice pentru România au fost inițial rulate pentru recrutarea membrilor de vârf ai așa-zisei „societăți civile“ de către un „civil“ numai cu numele, Alin Teodorescu, sociolog, apoi cancelar al Guvernului PSD, deputat etc.
De altfel, majoritatea membrilor de vază ai acestor ONG-uri s-au aflat mereu cu un picior în „societatea civilă“ și cu celălalt în Parlament sau în Guvern, mereu însă în câmpul de influență politică.
Esențial mi se pare însă faptul că, încă de la origini, rețeaua a avut la vârf și a fost fondată practic de către un personaj – Alin Teodorescu – care a avut o relație ambivalentă nu doar cu un serviciu secret comunist, ci cu două!
Promitem de la acest punct încolo să detaliem în numerele viitoare ale „Curentului“ o analiză extinsă a „societății în civil“ a României.
