Acasă Actualitate Părintele Valerian – simbolul eșecului bâtelor minerilor

Părintele Valerian – simbolul eșecului bâtelor minerilor

DISTRIBUIȚI

Mineriada din iunie ‘90 – după 20 de ani

„Istoria e scrisă de cei care câștigă războiul“, spune un dicton. Ce se întâmplă, în schimb, cu mineriadele, luptele de stradă din 13-15 iunie 1990, în care sute de studenți au fost bătuți cu bestialitate pe stăzile principale ale Capitalei? Despre aceste evenimente ce vor scrie cărțile de istorie? Cine a câștigat? Ion Iliescu, cel care a cerut ajutorul forțelor de represiune aduse la București pentru a „stinge“ o dată pentru totdeauna flacăra Pieței Universității, sau cei bătuți, schingiuiți, torturați sau chiar uciși cu sânge rece, care au avut neobrăzarea de a cere să-și exprime punctul de vedere? Pentru cei care protestau în Piața Universității totul s-a sfârșit, deocamdată, doar în amintiri cumplite și un dosar penal nesoluționat de peste 20 de ani. Cum arăta strada în dimineața zilei de 13 iunie? Imaginile care au făcut înconjurul lumii au arătat atunci o Românie desprinsă parcă din Apocalipsă. Oameni bătuți cu sălbăticie cu răngi, topoare, lanțuri de fier, ciomege și morți cu fețele arse cu acid, ca să nu fie identificați. Oameni dispăruți, care nu au mai fost găsiți niciodată – elevi, studenți. TAB-uri, scutieri, armată, focuri de armă, incendii, crime, jafuri, violuri, devastări, arestări. Deși atunci victoria a fost a minerilor, a lui Ion Iliescu, cel care și-a văzut visul cu ochii și a creat o Românie după chipul și asemănarea sa, acum, după 20 de ani, putem spune doar că am pierdut cu toții.
A pierdut România, care a ajuns mult mai târziu decât alții în NATO și UE. Au pierdut minerii care, dintr-o forță, au ajuns să-și strige astăzi în stradă nemulțumirile și, ceea ce e mai important, a pierdut chiar și Ion Iliescu deoarece, indiferent de eforturile pe care le depune, va rămâne în istorie cu mâinile pline de sângele tinerilor morți în așa-zisa revoluție din decembrie ‘89 și în mineriade.

De la bâtele minerilor la cuvântul lui Dumnezeu

Unul dintre cei mai importanți actori pe care i-au avut scena și filmul românesc,  Dragoș Pâslaru, a schimbat după mineriada din 13-15 iunie 1990  costumele de la teatru cu haina monahală. Este vorba de actorul Dragoș Pâslaru,  astăzi părintele Valerian.
Acesta trăiește de 20 de ani retras, în post și rugăciune, într-un schit de pe lângă Mânăstirea Frăsinei – Athosul din România -, care este cunoscută drept cea mai strictă. Viața monahală se desfășoară după regulile stricte de la Muntele Athos.
În acest loc și-a găsit liniștea actorul  Dragoș Pâslaru. Povestea transformării sale spirituale este pe cât de spectaculoasă, pe atât de dramatică, demnă și ea de un film sau de un roman. Actorul Dragoș Pâslaru era în 1990 unul dintre cei mai virulenți intelectuali anticomuniști. A fost una dintre vocile cele mai sonore ale Pieței Universității, participând la mitingul-maraton de acolo și la toate adunările Alianței Civice. Dragoș Pâslaru, ca – de altfel – toate personalitățile care participau pe atunci la mitingurile din Piața Universității, era în mod sistematic demonizat la televizor de către Televiziunea Română devenită liberă peste noapte, dar doar cu numele. Profitând de lipsa de informare a telespectatorilor, s-a spus că Dragoș Pâslaru este legionar, arătându-se chiar fotografii cu el în uniforma Gărzii de Fier. Numai că imaginile cu pricina erau din filmul „Drumeț în calea lupilor“, în care actorul îl interpretase pe Horia Sima. Printr-o diversiune de tip stalinist, atât de dragă lui Ion Iliescu, omul Dragoș Pâslaru a fost „lipit“ de personajul pe care îl jucase.
Veniți pe 13 iunie 1990 la București pentru a „planta panseluțe“ în Piața Universității, minerii l-au recunoscut pe Dragoș Pâslaru și l-au bătut cu bestialitate. Actorul a fost dus în comă la spital, aflându-se vreme de câteva zile între viață și moarte. La puțină vreme după ce s-a refăcut, el a decis să părăsească lumea și să îmbrace haina monahală. La Mânăstirea Frăsinei a devenit ucenicul unuia dintre cei mai dăruiți duhovnici, părintele Ghelasie. Iar ucenicia sa nu a fost în zadar. Chemat să depună mărturie în dosarul mineriadelor, monahul a refuzat să îi incrimineze pe cei care l-au maltratat, spunând că a iertat tot, ca un creștin desăvârșit.

Viața a luat o altă cale

Dragoș Pâslaru a devenit celebru în arta cinematografică după ce, în 1988, a interpretat rolul lui Horia Sima în filmul „Drumeț în calea lupilor“. Pe de altă parte, o înregistrare video neprofesionistă, din 1980, îl arată pe Dragoș Pâslaru într-un spectacol de excepție, „Karamazovii“, în regia lui Dan Micu. Cei care au postat pe Internet înregistrarea susțin că, în chip tainic, întâmplările (cel mai adesea dramatice și violente) îl pot ajuta pe om să se descopere în chip nebănuit. „M-aș opri acum la o singură secvență din acest spectacol. Karamazov-tatăl, interpretat de George Constantin, îi întreabă pe doi dintre fiii săi dacă exisă Dumnezeu. Îl întreabă mai întâi pe nihilistul Ivan, interpret – Alexandru Repan, care-i răspunde sec: «Nu!»; «Dar diavolul?» – «Nici el». Se întoarce atunci asupra fiului său mai mic, neprihănitul Alioșa, alias Dragoș Pâslaru, care, drept răspuns, strigă: «Există! Există!».“

Victimele minerilor

Peste 1.300 de oameni au fost arestați abuziv – din case, de pe stradă, fără mandat, de către persoane civile substituite forțelor legale de ordine – și ținuți în cele mai inumane condiții, în lagărele de la Măgurele și Băneasa. Crematoriul „Cenușa“ a funcționat toată noaptea de 13 spre 14 iunie, susțin cei care au văzut grozăviile petrecute în acele zile. De asemenea, martorii povestesc că la Cimitirul Străulești II au fost înhumați 128 de morți, unii având pe cruce inscripția „neidentificat-iunie ‘90“, conform presei de atunci.
Mai mulți medici de la Spitalul Municipal din București susțin că sute de oameni au fost tratați sau operați de grave traumatisme la Secția de Neurochirurgie a Spitalului nr. 9, din care 60 au murit în câteva luni.
S-a spus că minerii – cei peste 20.000 –  care au însângerat Bucureștiul nu erau toți mineri adevărați. Multe dintre mărturiile celor care au fost în acele zile în Piață au confirmat acest lucru, că printre minerii reali, veniți chiar din șut, s-au aflat, sub acoperire, securiști sau persoane infiltrate, care au condus forțele de represiune direct la punctele care trebuiau atacate sau au indicat persoanele care trebuiau lovite, bătute sau chiar ucise. Dar pe lângă toate acestea, toți cei care au fost chemați „să facă ordine și să planteze flori“ erau români. Mărturiile șocante ale celor care au văzut grozăviile sunt de-a dreptul cutremurătoare.

: „Au vrut să mă taie cu toporul“

, unul dintre protestatari, devenit ziarist alături de fratele său, Victor, confundat și el cu Marian Munteanu, povestește despre acele zile pe blogul său, dar și în fața anchetatorilor că a fost lovit cu bestialitate, capul i-a fost spart, nu mai vedea și era plin de sânge. „Orele 6-6.30: după ce am fost hăituiți prin tot institutul de către mineri, am reușit să ne ascundem într-o sală, împreună cu patru fete, sub planșetele de desen. Ne-au găsit. Circa zece mineri s-au suit cu picioarele pe planșete. Apoi ne-au smuls de acolo pe rând și au început să ne lovească cu drugi de fier, vergele, sfredele de mine, cozi de topor și de lopată, bucăți de scânduri, tuburi de cauciuc cu metal înăuntru. Ne-au târât pe căi diferite prin facultate, izbindu-ne tot timpul. Unii ne țineau de mâini, alții loveau. I-am auzit pe unii strigând: «Omorâți-i, omorâți-i!». Unul dintre mineri a vrut să mă taie cu toporul, dar a fost oprit cred că de un șef. Am fost scoși din Arhitectură, apoi transportați spre Ministerul de Interne, loviți tot timpul pe drum. Nu mă mai puteam ține pe picioare, iar ei spuneau că sunt drogat. Am fost duși la Măgurele, ne-a așteptat un cordon de soldați și subofițeri care ne-au ciomăgit cu bastoanele. Acolo m-am întâlnit cu fratele meu, care fusese adus cu un alt camion.“
Fratele meu a avut ocazia nefericită de a cunoaște un om, omoråt în noaptea de 14 iunie, pe care l-am căutat împreună luni de zile. Nu apare pe lista morților. Fratele meu l-a fotografiat în timp ce-și dădea duhul. Filmele, ca și toate aparatele noastre, au fost înhățate de poliție și mineri. Acest om mi-a murit în brațe la ora 3.00, în holul blocului Romarta. Era împușcat în gåt. Unul dintre locatari mi-a adus o lumånare, după care a fugit. Cu o månă încercam să fixez lumånarea și cu cealaltă trăgeam cadru după cadru. Omul avea în jur de 30 de ani și alături de el zăcea o geantă ponosită în care avea unelte de electrician. Se uita la mine cu ochii holbați înecåndu-se din pricina sångelui care țåșnea ritmic, în șuvoaie puternice, inundåndu-i pieptul și fața. Am încercat să-i blochez, fără succes, gaura din gåt, prin care i se scurgea viața. Am stat cam 5 minute cu el, timp în care a apărut ca din senin o mașină de la Medecins sans Frontieres, care l-a încărcat, și dus a fost. Vreme îndelungată, după aceea, am încercat să dau de urma acelui om, să-i găsesc familia, să le spun ce s-a întåmplat“, povestește , pe www.gid-romania.com.

Victor Roncea: La Măgurele, răniții erau cusuți „pe viu“

„După ce am fost scoși din Arhitectură, am ajuns la Guvern. A urmat îmbarcarea în dube, cu direcția Măgurele“, povestește și Victor Roncea, pe același site. „În curtea unității, supravegheați cu cåini lupi, ne aștepta clasicul «culoar» format din polițiști, care își aduceau și ei, cum puteau, contribuția, mai cu bastoane sau, mai simplu, direct cu automatele. După ce ni s-au confiscat curelele și șireturile, am fost introduși într-o hală și înșiruiți pe jos, în genunchi, cu fața la perete și måinile la ceafă! Eram aproximativ 400 de oameni, dintre care unii foarte răniți. Unii dintre ei au fost cusuți «pe viu». La anchetă ni s-a comunicat că, «dacă vrem, vă împușcăm pe toți» și că «domnii Coposu și Munteanu ai voștri au dat ortu-popii». Din grupul celor 13, «ridicați» în acea dimineață de mineri, din Arhitectură, unul a stat închis trei luni și a fost eliberat din lipsă de probe, trei au fost spitalizați, iar în acest moment, patru dintre ei se află în străinătate ca azilanți politici. Ulterior, ancheta făcută împreună cu Liga Studenților ne-a demonstrat că în acele zile au fost ucise zeci de persoane“.

Minerul cu ochii albaștri

Colega noastră Ramona Feraru a avut și ea parte de o astfel de experiență în ziua de 13 iunie, dar cu un final fericit. Motivul, unul dintre minerii de pe stradă, blond, cu ochii albaștri și cu måinile curate, a salvat-o de la măcel. „Am fost la un pas de a fi pe lista victimelor mineriadelor, dar un «miner» cu ochii albaștri m-a salvat. Îmi amintesc că plecasem să fac poze pe stradă. Mă aflam în centru, aproape de Muzeul de Istorie de la Piața Universității, veneam dinspre Piața Unirii. Mergeam pe stradă, fotografiam, și la un moment dat am fost înconjurată de mai multe persoane de la IMGB, muncitori. Toți strigau la mine pentru că fotografiam. Au început să mă înconjoare și mai mulți, și în momentul în care dinspre Piața Universității au văzut că se apropie un grup de mineri, muncitorii au devenit violenți. Strigau și le cereau minerilor să mă legitimeze și să-mi ia aparatul. În cåteva clipe, grupul de mineri murdari, prăfuiți, cu båte în måini și lanțuri s-au apropiat de mine și și-au făcut loc prin mulțime. În acel moment, din tot grupul de mineri am zărit unul care părea șeful lor. Avea ochii albaștri,  måinile curate, iar salopeta era aproape impecabilă în comparație cu a celorlați. M-am uitat în ochii lui, de un albastru perfect, și îi explicam și lui ceea ce repetasem și pånă atunci. Mi-a luat aparatul de fotografiat din månă și a scos filmul din el. Mi-a cerut să mă legitimez și ca să potolească furia muncitorilor din jurul meu mă certa că făcusem poze, după care m-a luat de umăr cu un braț ferm și mi-a spus să-l însoțesc. Le-a strigat muncitorilor că va avea el grijă de mine și părea furios. M-a tras din mijlocul mulțimii, care deja începuse să devină agresivă, și m-a împins spre strada din spatele muzeului. Pe drum, mi-a spus aproape în șoaptă să îmi bag aparatul de fotografiat adånc în geantă și să mă duc direct acasă, și să nu ies cel puțin trei zile. M-a condus ținåndu-mă de umăr ca și cum aș fi fost arestată tot drumul pånă la metrou. Pe strada din spatele Muzeului de Istorie, am văzut cum trupe de mineri băteau cu sălbăticie tineri. Pe unul dintre ei, care probabil era deja leșinat, îl tårau de păr, avea părul mai lung și pur și simplu doi mineri îl trăgeau în urma lor ținåndu-l de păr. M-am cutremurat. «Minerul» meu cu ochii albaștri m-a condus pånă la intrarea în metrou și îmi repeta mereu să nu mai ies din casă trei zile. Nu știu cine a fost acel miner, n-am apucat să întreb nimic, eram îngrozită de ce văzusem, dar n-am să uit niciodată ochii aceia albaștri și fața «minerului» care m-a salvat. N-am apucat să-i spun nimic, a dispărut și nu l-am mai întålnit niciodată“, ne-a mai spus colega noastră.

Iliescu i-a mințit și le-a mulțumit

„Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conștiință civică. Și de astă dată ați demonstrat cåt de importantă este solidaritatea muncitorească. Cu un sentiment deosebit de conștiință civică, patriotică ați simțit momentul dificil și cu o dăruire exemplară v-ați arătat gata să fiți solidari cu puterea nouă.
Cu ajutorul dumneavoastră au fost descoperite în subsolul clădirii PNȚ-ului: depozit de sticle incendiare, de droguri, de seringi cu care au injectat droguri unora din cei care stăteau în Piața Universității și armament. La clădirea Asociației 16-21 Decembrie, depozite de båte și de alte asemenea arme albe, lanțuri și așa mai departe. În subsolul clădirii Universității, s-au descoperit arme: 22 de puști Jeco, dar care sunt arme periculoase în asemenea condițiuni, și saci cu prafuri euforizante pe care probabil că le-au tot folosit în această perioadă. (…) Noi considerăm că răspunderea morală o au și unii gazetari, unii intelectuali care au incitat în această perioadă. (…) Vreau să mulțumesc pentru spiritul organizat în care v-ați prezentat, în care ați acționat, să mulțumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Miron Cozma și celorlaltor lideri sindicali care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat în aceste zile. Deci vă mulțumesc tuturor pentru tot ce ați făcut în aceste zile“, și-a încheiat Ion Iliescu discursul ținut la Romexpo, în fața minerilor, în aplauzele acestora.

După 20 de ani, panseluțe, dulceață și „Adevărul“ Mineriadei, cadou pentru Nina Iliescu

Peste o sută de reprezentanți ai asociațiilor „21 Decembrie 1989“ și „Noii Golani“ au mărșăluit, ieri, prin Capitală, comemorånd 20 de ani de la Mineriada din 13-15 iunie 1990, la final ei lăsånd în fața casei lui Ion Iliescu un borcan de dulceață, panseluțe și ziarul „Adevărul“ de acum 20 de ani.
Marșul celor peste o sută de revoluționari și tineri declarați anticomuniști a început puțin după prånz, în fața hotelului Intercontinental din Piața Universității din București, zona „eliberată“ de mineri printr-o intervenție în forță ce a avut loc în urmă cu exact 20 de ani.
Protestul a fost unul pașnic, fără niciun fel de incident. Cei peste o sută de oameni cu pancarte pe care se puteau citi mesaje împotriva lui Iliescu au scandat lozinci anticomuniste, dar și unele cu ceva accente de galerie de fotbal. După ceremonie, cei prezenți au ars un steag „comunist“, au prezentat jurnaliștilor cåteva din documentele ce aveau să ajungă la familia Iliescu.

Între legionari și teroriști…

Răsfoind presa centrală din zilele de 13-14 iunie 1990 cu privire la evenimentele din Piața Universității, am observat două perspective radicaliste în două articole apărute în ziarele „AZI“ și „Adevărul“, care au proslăvit teoria „rebeliunii legionare“ și pe cea a „diversiunii teroriste“ din zilele premergătoare primei mineriade a unei Romånii angrenate în socialismul cu față umană a lui Ion Iliescu și al unei tranziții la democrație prost înțelese. Astfel, în articolul „Ticăloșia bine plătită“ din „AZI“, numărul 52, din 14 iunie 1990, Stelian Moțiu realiza un aspru rechizitoriu împotriva studenților care îi contestaseră autoritatea lui Iliescu în Piața Universității, acuzându-i de legionarism: „ar fi fost greu de crezut pentru mulți că mårșevia falangelor fascizante poate să ajungă atåt de departe încåt să ignore fără rușine voința liber exprimată (n.r. alegerile din 20 mai 1990, din Duminica Orbului) a unui întreg popor!“. Pe de altă parte, acesta vorbea despre fascizare și legionarism din perspectiva marxist-comunistă petrecută chipurile în Piața Universității, în Zona Liberă de Neocomunism: „Abia în acest cadru putem să înțelegem cåt de cåt rolul funest, împovărător pe care o clică de intelectuali crescuți la școala violenței legionare, a spiritului fascist, ignar și agresiv – încearcă să-l insufle străzii“.
La råndul său, jurnalistul Darie Novăceanu, în reportajul publicat în „Adevărul“ numărul 142, din 14 iunie 1990, prezenta efectele „complotului terorist“ care se petrecuse în Piață începånd cu după-amiaza zilei de 13 iunie: „Începånd cu ziua de azi, nimic din tot ce s-a strigat timp de 55 de zile în această Piață nu mai poate fi crezut, pentru că azi, 13 iunie, manifestanții de aici și-au manifestat definitiv lipsa de sinceritate și întreaga necredință. Au dovedit în același timp o instruire teroristă desăvårșită și un nestăvilit apetit pentru violență“.

{mp4}2010-06-13-Mineriada1990{/mp4}
{mp4}2010-06-13-MironCozma{/mp4}

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.