Povestea Simonei Niculescu – nepoata constructorului căilor ferate imperiale chineze

Anul trecut, în noiembrie, Curentul a consemnat apariția unui nou mod de atitudine civică, promovat de o doamnă energică, venită tocmai din Franța pentru a da de pământ cu autoritățile locale ticăloase și corupte. Simona Nicolescu, bucureșteancă de origine dar franțuzoiacă după pașaport, s-a întors în România și s-a stabilit cu întreaga familie în vârful dealului, într-un sat din Băiculești, Argeș. “Franțuzoaica” s-a stabilit aici, renunțând la șederea confortabilă de la Paris. S-a întors acasă. Culmea, locul din vârful dealului se numește în planul cadastral – punctul Acasă.
Simona Niculescu a venit din Franța acasă dar aici a descoperit corupția românească, cheltuirea aberantă a banului public de către administrația USL, gestionarea falimentară a localității unde s-a stabilit. Fără întârziere a lansat un proiect de acțiune inedit împotriva corupției autorităților locale. „Franțuzoiaca” a generat o mișcare de boicot fiscal, de împotrivire față de plata în bani a taxelor propunând achitarea contribuției față de bugetul local prin muncă, astfel încât să fie evitată mătrășirea banilor de către autoritățile corupte.
Chestiunea a devenit temă de debate la nivel național, au sărit ca arși pesediștii, disperați că ar putea rămâne fără banii oamenilor, “pulimea” cum le zice Oprescu, cei care i-au votat ca să facă ei burdihanu mare. Peste tot la nivel local și nu numai, dai de haite de șmenari nesături care fură de sting, de două decenii, sub oblăduirea lui Ilici, Tartorul tuturor politrucilor care au devastat această țară. Evident, Simona Niculescu a fost luată la ochi de haita lui Ilici, pe motiv că e “de afară”, că ce știe ea, au băgat vechile slogane. Are vreo zece procese pe rol, dar nu renunță, nu tace, nu o lasă baltă, Sistemul nu o sperie (de altfel e greu de speriat, e vicepreședinte la Free Fight, latura dură a Unifight, ceva tare dureros ca stil marțial), crede cu tărie că se poate lupta cu Legea în mână. Simona a plecat din Țară la vârsta de șapte ani, cu familia, tatăl ei obținând azil politic în Franța. Omul era liberal și era urmărit de organele de Secu și caftit periodic, așa de control, în ideea de a-l “lămuri” civilizat să nu mai comploteze împotriva minunatului regim comunist. Provine dintr-o familie de oameni de vârf ai vechii Românii, personaje cu realizări impresionante și cu o viață fabuloasă. Acest trecut ne-a interesat astfel că am provocat-o pe Simona Niculescu să ne povestească câte ceva despre ai săi. Identitatea este întemeiată pe memorie, iar faptul că “franțuzoaica” este aici pentru a lupta cu haita comuniștilor revopsiți în socialiști/feseniști și guevariștii anarhiști de teapa lui Ponta, care au pus gheara pe Stat și distrug România trebuia să aibă o explicație. Simona nu vrea decât să facă ordine în Țara clădită de bunicii și străbunicii ei  – unul dintre aceștia ziarist la Universul.
Toți ai mei au fost oameni ai pământului, iar cumva, printr-o întâmplare care trebuie să aibă un sens, mă întorc acum pe urmele bunicilor și străbunicilor, ne spune Simona Niculescu.
”Străbunicul, Ioan NICULESCU, era podgorean din localitatea Urlați, proprietar a trei dealuri cu podgorii. Bunicii au avut un destin aparte. Unul dintre aceștia, Dumitru DUMITRIU, născut prin 1890 în Argeș (Pitești), a inventat fotografia din avion. „Fotomitraliera” a fost numele invenției, brevetul a fost depus prin anii 1935. Toate țările au plătit României drepturi pentru orice poză făcută de sus până prin anii 70', când s-a inventat fotografia numerică. Detaliile se află la muzeul tehnic „Leonida”. Familia nu a încasat drepturile după naționalizarea comuniștilor.
Aparatele foto ce urmau să fie montate pe avioane erau fabricate pe domeniul bunicului din Băneasa, locația actualei fabrici „Electronica”. Pe frontonul vilei familiei noastre, care se află și acum acolo, se află litera „V” după numele primul copil, mama mea Vinicia. Urmare a proceselor de retrocedare, nu ni s-a retrocedat domeniul inițial (fabrica Electronica) fiind „de interes național”, ni s-a reconstituit proprietatea undeva pe câmp, în Voluntari. În schimb, acest teren a intrat în proprietatea domnului Becali, noi rămânând proprietari doar asupra pereților vilei, cât timp rămâne în picioare.
Un alt bunic, Gheorghe NICULESCU, a fost ziarist la ziarul „Universul”, liberal, proprietar al unei vile în Dorobanți, vis a vis de statuia Lupoaicei, construită de antreprenorul Ilie NICULESCU, fratele lui, care a construit multe vile din aceeași zonă. Această proprietate a fost redobândită cu mult greu, după nenumărate procese. Pentru rezistența abuzivă și refuzul de a pune în posesie, Sorin Oprescu mi-a plătit din banii publici 35 000 de euro în a doua zi de Crăciun, pe o somație personală, fără executor judecătoresc. Urmare a unei scrisoare adresată Președinției române, titrată „Noi Mickey Mouse, Președintele României”, am fost informată că președenția a deschis dosar penal domnului Oprescu pentru aceeași rezistență abuzivă. Urmare a unei plângeri adresate Curții de Conturi pentru faptul că 35 000 de euro au fost plătiți din banii publici, am primit confirmarea că această instituție l-a trimis pe Oprescu în judecată.

Unchiul diplomat belgian

Unchiul meu Henri LAMBERT , căsătorit cu mătușa mea Lucia NICULESCU, a fost consul al Belgiei la București. Ulterior a fost delegat în China în calitate de antreprenor șef pentru construcția rețelei imperiale a căilor ferate pentru toată țara. După invazia comunistă, au plecat în Japonia, iar ulterior a venit în Franța liberă, la Nisa. Tichetele de raționalizare ale familiei Lambert au fost donate sărmanilor pe toată durata șederii lor acolo. După sfârșitul războiului, s-au întors în Belgia, la Bruxelles. Ca moștenire de familie unchiul meu Henri mi-a lăsat un manuscris despre sistemul propriu filozofic, pe care sper să-l pot traduce și edita în curând. (am văzut 2 tablouri pictate de Simona după Henri -ulei- și Lucie -acuarelă-). La vârsta de 94 de ani, Lucie a revenit alături de mine în România. I-au dat lacrimile la frontieră.
Un alt unchi senzațional a fost, Igor BOGATSCHI, militar, ce făcea parte din garda personală a Țarului Nicolai al Rusiei. Deși avea nume rusificat, era basarabean român curat, cu întinse proprietăți lângă Chișinău, pe care sper să le pot recupera vreodată, când va veni Unirea, adică foarte curând cred eu.
Despe tatăl meu Nicolae NICULESCU am o mulțime de amintiri durearoase. Toată viața s-a chinuit din pricina rinichilor, distruși în urma bătailor încasate în beciurile Securității bolșevice. ?ê?£i acum îmi aduc aminte cu durere de fața tumefiată a tatălui meu, lovit cu bocancii în față de către organele de securitate pentru a-i scoate liberalismul din cap. Îmi mai amintesc cum tata m-a dus de mână la ambasada americană de la Paris unde am văzut un film realizat de organele de informație americane în care apărea tatăl meu fugărit, și în care se trăgea cu gloanțe de către agenți ruși. Am rămas șocată. Îmi aduc aminte că am fost întrebată dacă doresc să merg în America sau în Franța. Cu cei opt ani ai mei, am preferat Franța și astfel am devenit cetățean francez.
La vârsta de 14 ani am ales viața militară, m-am înscris la Lycée Militaire d'Autun. După o perioadă de aventuri interesante de cătănie, de la calea armelor am ales să mă îndrept către calea Domnului. Astfel am ajuns la școala de măicuțe Saint-Michel, poate nu întâmplător Arhanghelul Mihail mi-a luminat calea. Lecturile din copilărie, a celor care la vârsta de 19 ani au înfruntat stăpânii, Étienne de la Boetie, m-au inspirat. Arderea scrierilor sale în fața Parlamentului din Paris, primul autodafe după o lungă perioadă, m-a convins că a arăta calea nu poate niciodată fi greșit. În studiile mele ulterioare am ajuns la scrierile lui Jose Antonio Primo de Rivera, cel care dincolo de jertfă sa fizică, a știut să definească patriotismul și naționalismul prin prisma dreptului. Mai mult, a enunțat, în perfect acord cu cele simțite de mine că : „nu sunt decât două modalități serioase de a trăi : modelul religios sau modelul militar; care se întrepătrund, deoarece nu există religie să nu fie militantă, cum nu există armă care să nu fie animată de sentimentul religios”.
În deplasările mele, am cunoscut bătrâni deținuți politici de la care am aflat grozăviile petrecute în țară, torturile românilor în închisorile comuniste, experimentul de la Pitești care și acum mă doare, și am aflat de poeziile închisorilor. Așa am ajuns la Radu Gyr. Am și cântat unele poezii ale lui Radu Gyr. Drept care, la 20 ani, aflând că a căzut regimul comunist (așa cum inocent credeam), am ajuns în Țară. Am fost cutremurată de petele de sânge care nu apucaseră să fie șterse din Arhitectură (era chiar sângele meu, nota mea) dar și de energia și forța de lupă a generației tinere românești. Veneam dintr-o țară care fusese deja pusă pe butuci de către regimul socialisto-comunist Mitterrand, în care francezii nu mai zâmbeau. Acum, după aproape un sfert de secol, au ajuns după opinia mea românii la fel de terni și triști precum francezii.
M-am stabilit în România cu speranța că mă voi întoarce acasă pe urmele bunicului meu Gheorghe și străbunicului meu Ioan. Am găsit, după îndelungi căutări, un loc minunat în vârf de deal numit după cadastru „Punctul Acasă”. Cum nu este nimic întâmplător, acesta se află la câțiva kilometri de locul de naștere al bunicului matern.
Am constatat că totul merge anapoda, că un milițian comunist, secretar al primăriei de mai bine de 20 de ani conduce de facto destinele vecinilor mei din acest loc minunat. Am mai constatat că întoarcerea acasă este mult mai dificilă decât am crezut, deoarece „Acasă” este ocupat de străini. Străini de acest neam, străini de noi, dușmai ai acestei țări. Mai departe, am declarat război, după puterile și posibilitățile mele, am scris „Manifestul de la Băiculești”.
?ê?£i de aici a început totul.”

George Roncea