Acasă Actualitate Se poate opri dezastrul culturii naționale? Da!

Se poate opri dezastrul culturii naționale? Da!

DISTRIBUIȚI

E bine cunoscută starea dezastroasă a culturii naționale. În cele ce urmează vom încerca să arătăm în ce constă acest fapt și, după modesta noastră părere, ce ar trebui făcut pentru a ieși din impas. Acesta a apărut odată cu mizerabila „reformă” a învățământului pe care regimul comunist proaspăt ajuns la putere prin fraudă a impus-o în anul 1948.
Cultura națională a cunoscut o perioadă de spectaculoasă înflorire în România începutului de secol XX un rol deosebit avându-l reforma învățământului inițiată de Spiru Haret. Școala Românească s-a afirmat pe plan european, prin excelenta organizare a învățământului liceal, prin universități de prestigiu, și în special prin marii intelectuali și operele acestora în țară și peste hotare.
Este însă adevărat că de binefacerile unei remarcabile culturi s-a bucurat în special o relativă minoritate de 20-30 la sută din populație, un număr mare de oameni, în special la țară fiind analfabeți sau ajunși-analfabeți.
„Reforma” comunistă, copiind slugarnic sistemul sovietic a lansat un program de așa zisă alfabetizare, la capătul căruia în jurul anului 1960 majoritatea oamenilor știau să scrie și să citească. Exceptându-i însă pe intelectualii proveniți din perioada de veritabilă dezvoltare culturală a țării, aproape trei sferturi din populație nu citea aproape nimic și treptat era îndoctrinată cu aberațiile propagandei comuniste. Aparent, majoritatea românilor știau carte dar, incultura era un fenomen aproape general. Un oarecare reviriment al învățământului românesc s-a produs prin anii ’65 când Ministru al Învățământului era profesorul Murgulescu care a reușit să impună criterii corecte la admiterea în facultăți precum și o oarecare normalizare a programelor analitice din licee și facultăți.
Către 1970, la Universitatea unde funcționam, s-a făcut o importantă îmbunătățire a programelor analitice cu apropiere de nivelul marilor universități de profil din occident. Fericitul eveniment a durat însă puțin, fiindcă, după 1980, Elena Ceaușescu a preluat direct conducerea învățământului și culturii, dictând măsuri care au dus la starea jalnică din 1989.
Pe plan european și mondial cultura secolului XX, în special cea de după cel de al doilea război mondial a trăit turbulențe majore.
Cultura secolelor XIV – XIX-lea ajunsese în țările dezvoltate din occident la un nivel de mare strălucire. Moștenind tradițiile vechii culturi elene și romane din antichitate, cultura occidentală dădea personalități uriașe în literatură, arte plastice, muzică, în paralel cu uluitoarea dezvoltare a științelor pozitive.
Către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a apărut în cultura occidentală un fenomen de contestare a valorilor stabilite de secole. Dadaismul având ca principal exponent pe Tristan Tzara (n. 1895 – Moinești) lansează ca protest față de literatura consacrată academic, texte elaborate din cuvinte asamblate aleatoriu („L’ Homme approximatif” – apărut în 1931). Suprarealismul , aproximativ în aceeiași perioadă (Louis Bunel – „Le age dior” – în 1930, Max Ernst, Salvador Dali) contestă nu numai literatura academică ci și arta plastică la modă. Picasso născut în 1881, întruchipează cel mai elocvent în arta plastică protestele împotriva artei „clasice”, lucrările sale provocând adesea nedumerire. Ansamblul mișcărilor protestatare din cultura începutului de secol al XX-lea au avut exponenți și în România (Urmuz – „Pâlnia și Stamate” 1920), Ion Vinea – „Ev” 1925, Geo Bogza „Poemul ultragiant” 1931, Gelu Naum „Vasco de Gama” 1937).
După ce în țară scrisese un fulminant „Nu” 1937, Eugen Ionesco face carieră strălucită în Franța cu piesele sale ce lansează literatura absurdă („Cântăreața cheală”, „Scaunele”, „Noul locatar se mută”). Acestea, la început amuză spectatorii până ce autorul și critica le descoperă valențe protestatare.
*
* *
Strălucirea culturii europene din secolele XVI – XIX a intrat în impas odată cu mișcările protestatare de la începutul secolului al XX-lea și cu cultura proletcultistă promovată de regimurile comuniste. Cultura din ultimii ani, cea care se proclamă „postmodernistă” adună la un loc neraționalitatea, lipsa de profunzime, obsesiile sexuale și vulgaritatea, într-un cuvânt urâțenia avantgardismului”.
Elogiat de critici, postmodernismul provoacă nedumerire printre cititori, iar dacă aceștia au mai mult curaj, chiar respingere și dezgust.
Hai să fim sinceri cu noi înșine! Câți intelectuali admiră sincer paginile unui autor care descrie cu lux de amănunte cum a luat păduchi de școală? Sau „versurile” în care un „poet” postmodernist declară că violatorul „se pișă” pe victimă? Sau monstruozitatea numită „cumințenia pământului” ? Foarte puțini apreciază aceste „opere” iar cei care o fac sunt influențați de opinia criticilor și nu îndrăznesc să-și declare adevărata opțiune. Unde e „catarzisul” – emoția artistică pe care o provoacă frumosul unei opere conform definiției lui Aristotel ? S-a dus pe apa sâmbetei!
Suntem oare condamnați la această stare de imbecilitate estetică? Ei bine, declar și eu ca Eugen Ionesco în 1937: NU!, treptat s-ar forma un curent de opinie de care ar trebui să țină seama tagma criticilor. Trebuie să strigăm cu curaj: înapoi la literatura care la dat pe Hemingway, Pasternak, Malraux, Soljenițîn în plin secol XX, iar la noi pe Rebreanu, Sadoveanu, Ionel Teodoreanu și Topârceanu. Înapoi la sculptura lui Rodin, la Luchian și Aman, la muzica lui Richard Strauss, Enescu, Rachmaninov! N-avem nevoie de moda postmodernistă, vrem artă pentru suflete și mințile noastre dornice de frumos. Numai astfel se poate opri dezastrul din cultura noastră.

Dr. Gh. Boldur-Latescu este  profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.