Le vedem și ne lovim de ele peste tot: muieruști pline de ifose prezente, seară de seară, în „cluburile de fițe“, pițipoance cu țåțe siliconate și buze „tunate“ cu botox sau colagen, la pachet cu craci lungi
pînă în măseaua de minte care se „alintă“ prin vitrinele cafenelelor de lux. Foto-modele, Top modele, dive și starlete de o zi, ori „fete“ care se dau peste cap să ajungă în „pagina cinci“ a tabloidelor centrale. Intens mediatizate, oricare dintre aceste vedete efemere sunt totuși, într-un fel sau altul, doar surorile ceva mai norocoase ale anonimelor care încing „telefoanele fierbinți“ ori ale celor care-și oferă „serviciile“ prin anunțuri de mică publicitate. Și infinit mai norocoase decît „rutieristele de pe centură“ sau cele din parcările frecventate de TIR-iști. Indiferent din ce categorie ar face parte, toate la un loc, dar fiecare în felul ei, sunt practicantele unei „meserii“ pe care doar ipocrizia unora dintre bărbații politici de azi o împiedică să fie recunoscută oficial. Iar faptul că această ipocrizie este un reflex întîrziat al falsului puritanism comunist, nici nu mai contează. Beneficiind sau nu, de ultimele invenții ale tehnicii, libertinele „frumuseți“ de azi sunt, oricît de ciudat ni s-ar părea, urmașele „upgradate“ ale celor de pe vremea cånd Capitalei nostre i se mai spunea și „Micul Paris“. Pentru că, hai să nu ne îmbătăm cu apă rece, „fetițele dulci, din București“ pe care le cînta maestrul Gică Petrescu nu erau, neapărat, absolvente de pension crescute cu „bonă nemțoaică“. Și nici doamnele din înalta societate, a căror viață personală, adeseori la fel de bogată, se petrecea totuși discret și după alte reguli. Nu, în nici un caz! „Fetițele“ de pe atunci, de care acum își mai aduc aminte doar bunicii noștrii precum și istoricii cunoscători în amănunt ai acelor vremuri apuse, aveau numele lor, care ținea loc și de reclamă profesională.
Ierarhia „fetițelor dulci“
Prostituatele „Micului Paris“, căci, despre ele este vorba, erau, la fel ca și cele din zilele noastre, împărțite în „caste“ profesionale care, și pe atunci, își făceau veacul prin locuri care corespundeau „cotei lor de piață“. Cele mai rasate, frecventau de mult uitatele acum restaurante și cluburi de lux din Bucureștiul interbelic. Pe atunci echivalentul localurilor „de fițe“ din Dorobanți funcționa în „triunghiul de foc“ delimitat de străzile Academiei, Regală (actuala Cåmpineanu) și Brezoianu. Fără a beneficia de mediatizarea din ziua de azi, „Sensualele, Cruduțele ori Sexi Brăilencele“ acelor vremuri erau aproape la fel de celebre, dar sub nume cu mult mai „mustoase“. Iar cåteva amănunte biografice ale vieții lor tumultuoase au supraviețuit sub forma unor povești despre care ne place să credem că au parfumul „Micului Paris“. Într-o lucrare dedicată Bucureștiului de altă dată, istoricul Adrian Majuru amintește, citånd lucrări memorialistice, cîteva dintre aceste nume – reclamă, unele obișnuite, altele de-a dreptul exotice. Dacă „Lina Magazia“, „Lili Gheorghiadis“, „Maria Studenta“ sau „Angela Marioțeanu“ par aproape normale pentru niște, hai să le spunem „profesioniste ale plăcerii“, acum habar nu avem ce știau să facă și la ce nivel de performanță puteau să ajungă „fetițele dulci“ cărora li se spunea „Foamea Neagră“, sau „Lulu“ cea pe care „cunoscătorii“ o alintau „CurDeFier“ O celebritate a acelor vremuri era „Napoleon“. Dacă vă închipuiți că sub acest nume ciudat se ascundea un transsexual ori vreun travestit, vă înșelați amarnic. „Napoleon“ era o roșcată superbă, școlită prin străinătate, stilată și deosebit de elegantă. Avea o fiică pe care o creștea singură. Era, foarte căutată, avea „clienți“ din lumea bună iar „afacerile“ îi mergeau atåt de bine încåt își permitea să-și cazeze copila, cu tot cu guvernantă, în blocul Carlton, unul dintre cele mai luxoase imobile din Bucureștiul acelor vremuri, cel care s-a prăbușit la cutremurul din noiembrie 1940. Altă celebritate a perioadei interbelice era „Mimi Moft“. Deosebit de frumoasă, Mimi a fost căsătorită, la un moment dat, cu un diplomat rus. Bătrîn deja, omul a avut bunul simț să moară la timpul cuvenit și să lase în urma lui o moștenire îndeajuns de consistentă încåt „Mimișor“ să nu mai fie obligată să „facă piața“ decît din propria ei plăcere. Așadar, în ciuda acestor nume, hai să le zicem exotice, acestea erau curve de lux, frecventate de bărbații elitei bucureștene. Alte „fetițe“ pe cît de „dulci“ pe atît de „piperate“ își făceau veacul prin Moulin Rouge, Chat Noir și Alhambra, celebrele cabarete ale „Micului Paris“. Ori prin restaurantele selecte ale luxoaselor hoteluri Lido, Boulevard, Continental, Hotel de France sau Ambasador. Dar asta nu era tot. Bucureștiul interbelic era o societate democratică în care nimeni nu era exclus. Pentru clienții ceva mai subțiri la portofele existau așa zisele bordeluri populare, båntuite de alte profesioniste ale sexului pe bani. Poate că pe tinerii de azi „Crucea de Piatră“ i-ar putea trimite cu mintea spre cine știe ce lăcaș bisericesc. Nimic mai departe de adevăr. Sub acest nume se ascundea o întreagă lume a negustorilor de plăceri, o lume a felinarelor roșii care funcționat, cåndva, cu toate motoarele în plin, pe Calea Dudești.
Azi, la fel ca pe vremea „Micului Paris“
Acum în zilele noastre, statisticile oficiale spun că doar în București „activează“ în jur de 12.000 de prostituate. Iar aceste „fetițe“ sunt doar cele care, în lipsa legalizării „profesiunii“, sunt considerate de-a dreptul „penale“. Motiv pentru care sunt țintele preferate ale raziilor periodice ale Poliției. Iar autoritățile ne anunță, aproape zilnic, „destructurarea“ unor rețele de prostituție și arestarea a tot soiul de proxeneți care cåștigă bani grei de pe urma „fetelor“. Există chiar și bordeluri ilegale care, în marea lor majoritate sunt doar niște „hogeacuri“ sordide, populate cu veritabile „bombe biologice“. Așadar 12.000 într-un oraș modern, în care se înghesuie aproape trei milioane de suflete. E mult, e puțin? Depinde din care unghi privești acest fenomen care, indiferent dacă este legalizat sau nu, există dintotdeauna. Documentele din arhive spun că în anul 1875, Poliția vremii „inventariase“ în București, 243 de prostituate. În 1898 , numărul lor crescuse la 354. Iar asta se întîmpla pe vremea cînd ele nu deveniseră încă „fetițele dulci“ din șansonetele autohtone. Era sfårșitul secolului XlX, cînd prostituatelor „cu ștaif“ li se spunea „chiramele“ iar „rutieristele“ obișnuite erau numite, neaoș „curvele podărese“. De ce podărese? Pentru că înainte apariției trotuarelor moderne, bulevardele erau pavate cu bårne de lemn și se numeau „Poduri“, de la „Podul Mogoșoaiei“ – actuala „Calea Victoriei“ la „Podul Calicilor“, Calea Rahovei de astăzi. Oricum ar fi fost numite, în jurul anului 1930, numărul prostituatelor se apropia de patru mii. Într-un raport al Brigăzii de Moravuri din Prefectura Poliției Capitalei, în 1938 existau „2.212 curve înregistrate oficial, plus alte 1.050 clandestine“. Iar după vizita medicală a ieșit la iveală că 944 dintre „oficiale“ și 630 dintre „clandestine“ erau infectate cu diverse „boli lumești“ adică acelea pe care, acum, le numim „cu transmisie sexuală“ Ce se întîmplă azi, cînd toate „prostituatele“ sunt „ilegaliste“, iar repertoriul afecțiunilor cu transmisie venerică s-a îmbogățit cu maladii cumplite aduse de pe alte meleaguri? Nu se știe pentru că, în lipsa unui cadru legal nu există nici o posibilitate de a ține „fenomenul“ sub control.
Veacuri de prostituție
După cum deja am spus, prostituția a funcționat, cândva, în mod legal și la lumina zilei sub un atent control, atît medical cît și fiscal. Și, contrar propagandei comuniste, continuată cu înverșunare de ipocrizia post-decembrisă, cei care au apucat vremurile trecute afirmă că „afacerea“ era, de obicei curată. Și, cu siguranță, mult mai bine protejată din punct de vedere patologic decît este azi. Înțepenite ipocrizia unor false pudori „i a unei moralități care nu a existat niciodată cu adevărat, politicienii zilelor noastre refuză cu obstinașie să legitimeze un fenomen social care există, cu sau fără voia lor. Cîndva, lucrurile se petreceau cu totul altfel. Prin anul 1853, a fost promulgată „Legea de îndreptare a prostituției“ iar în 1895, a intrat în vigoare „Călăuza agentului comunal“, act normativ care includea, printre altele, și un capitol dedicat „privegherii prostitutiei“. Acestea au fost legi fundamentale care au fost completate, periodic, cu tot felul de amendamente specifice împreună cu care au rămas în vigoare pînă în 1949, anul în care comuniștii au desființat bordelurile. Contrar situației din zilele noastre, cînd rețelele ilegale de prostituție sunt conduse mai ales de de bărbați, legea de la 1853 stabilea că doar femeile puteau fi patroane de bordel. Și așa a rămas pînă în 1949. Acum sună ciudat, dar „femeile pezevenghi“, cele care, după 1900, vor fi numite generic „Tanti“ erau cu adevărat șefele, cele care răspundeau în fața autorităților pentru „angajatele“ care încălcau legea. Tot în sec. XlX s-a instituit și obligația fiecărei „fetițe“ de a-și ține la zi „condicuța“, zisă și „Livrezon“. Era un carnet special în care se menționau atît controalele medicale cît și numărul exact al clienților. Vizita medicală se făcea săptămînal și era obligatorie. Sustragerea repetată de la control se pedepsea drastic, ajungîndu-se chiar și la deportarea contravenientei. La fel de importantă era și evidențierea numărului de clienți al fiecărei „angajate“ căci pornind de la această informație se stabilea cuantumul impozitul pe care „Tanti“ îl avea de achitat la bugetul statului. Iată că, pe atunci, și cel puțin în acest domeniu, nu prea avea cum să existe evaziune fiscală. În ceea ce privește „tarifele“ acestea variau atît în raport cu cota de piață a „fetei“ cât și cu grosimea portofelului din buzunarul clientului. S-a vorbit foarte mult despre aventurile erotice ale regelui Carol al ll-lea. Foarte selectiv, Majestatea sa își alegea favoritele de o noapte dintre „fetele“ elitiste de pe Bd. Brezoianu. Dar, ceea ce se știe mai puțin este că, după „prestație“, norocoasele care ajungeau în ilustrul pat, primeau doar o sută de lei. Se pare că aste se întîmpla așa pentru că monarhul se prevala de o veche cutumă nescrisă, care spunea că orice cap încoronat avea dreptul să plătească asemenea „servicii“ în cea mai mică monedă aflată în circulație. Oricum, asta nu prea conta: onoarea de a fi fost clientă regală îi creștea „fetei“ renumele dar și „cota“ de piață. Un ultim detaliu „organizatoric“: deși, legal, nu aveau voie să conducă bordeluri, bărbații, soți sau amanți ai „patroanelor“, aveau totuși, un rol foarte important în bunul mers al „afacerii“. În general, ei veneau rar în stabiliment și nu se băgau în culise. Iar legătura „de suflet“ cu patroana le interzicea orice posibilă aventură cu vreuna dintre angajate. De obicei li se spunea „Nenea“ și ei erau „interfața cu autoritățile oficiale și cu inspectorii sanitari. Ultimul „Nene“ din Crucea de Piatră, soțul ultimei „Tanti“, a fost Ion Căcat, numele lui adevărat, pe care nu a vrut săși-l schimbe niciodată.† Era un bărbat deosebit de elegant, un fel de „dandy“ boem, care avea masă rezervată, în fiecare seară, la Capșa. În 1949, cînd comuniștii au desfiintat „Crucea de Piatră“ lui i-a fost naționalizată întreaga avere. A fost arestat si, ulterior, i s-a pierdut urma și nimeni nu a mai aflat nimic despre el. Nici un bordel nu putea funcționa fără oameni de încredere, de la „combinatorii“ care atrăgeau clienții, pînă la gangstrii mărunți, de cartier, care le protejau pe „fete“. Acum, în lipsa unui cadru legalizat, prostituția este coordonată de rechinii lumii interlope, organizați în rețele specializate. În ultimii ani s-a tot vorbit mult, dar degeaba, despre clanurile Clămparu, Onică sau Boștoacă. Neputincioasă, Poliția se mulțumește să adune periodic doar „pești“ mărunți și cîteva „fetițe“ ofilite care, după doar cîteva ceasuri, se întorc iarăși pe stradă la „produs“.
