Timișoara în s?â?Ñnge – mărturia unui jurnalist

Sorin Bogdan a trăit evenimentele din 1989 pe propria piele

Sorin Bogdan
Integral pe www.sorinbogdan.ro

Unul din momentele care mi-au marcat viața a fost Revoluția din decembrie 1989, pe care am trăit-o din plin la Timișoara. Aveam 25 de ani și eram fericitul posesor al unui atestat de artist liber profesionist, deoarece cåntam jazz, la contrabas. (…) Ignoram cu toții regimul comunist, care ne ignora, la råndul său, considerånd artiștii ca noi niște paria. În decembrie 1989, începuseră să apară zvonurile despre problemele unui preot maghiar. Am aflat amănunte de la Radio Europa Liberă. Era 16 decembrie 1989, såmbătă, pe la prånz. Știam casa din Piața Maria în care locuia Laszlo Tokes și am vrut să văd cu ochii mei ce se întâmpla acolo. Am luat tramvaiul de långă Catedrală și n-am coboråt la prima stație, pentru că voiam să mă asigur întåi privind pe geam că nu sunt pericole. Am zărit cåțiva oameni adunați pe străduța din fața Bisericii Reformate Maghiare, cu fața către ferestrele pastorului. Din Piața Sinaia, m-am întors pe jos și m-am oprit la colț. Nu erau mai mult de 30 de persoane. Mi s-a părut ciudat că sunt lăsați să stea acolo. Erau, însă, bine supravegheați. (…)
Seara, am trecut prin fața comitetului județean de partid Timiș și am fost șocați să vedem clădirea înconjurată de polițiști și soldați din trupele de securitate. Nu mai exista un geam întreg, iar trotuarele erau pline de cioburi, resturi de cărți de-ale lui Ceaușescu, sticle de whisky sparte și bucăți de mobilier. Mariana, mama lui Gabi, ne-a povestit că timișorenii au ieșit în stradă, în sprijinul enoriașilor lui Laszlo Tokes.
Am aflat apoi ce s-a întåmplat. La căderea serii, tot mai mulți oameni s-au adunat în fața Parohiei Reformate din Piața Maria, cu lumånări în måini. Tensiunile au izbucnit cånd poetul Ion Monoran a blocat un tramvai aflat în stația din apropiere, trăgånd de funia pantografului. De aici, pånă la „Jos Ceaușescu!“ nu a fost decåt un pas. Oamenii s-au mobilizat și au plecat în marș spre comitetul județean de partid. În fața clădirii, îi aștepta un cordon de soldați din trupele de miliție. Mulțimea a spart cordonul și cei mai curajoși au pătruns în sediu. Furia devastatoare a mulțimii a întors pe dos totul. Au spart birourile și au aruncat pe geam, în uralele celor de afară, portretele și cărțile lui Ceaușescu, sticle de băutură găsite prin dulapuri, tot ce le-a căzut în månă. (…) În complexul studențesc am găsit un nucleu de vreo 40-50 de oameni, care încercau să-i scoată pe studenți în stradă. Era un fel de disperare a unor oameni care simțeau că acesta putea fi sfårșitul epocii comuniste, dar teama celorlalți părea greu de înfrånt. Se scanda „Jos Ceaușescu!“, „Jos comunismul!“, „Studenți, veniți cu noi!“, „Nu stați în balcoane, că muriți de foame!“. Cineva s-a urcat pe un transformator electric și a încercat să mobilizeze lumea, însă puțini studenți au coborât să ni se alăture. Mulți erau plecați deja acasă, iar cei rămași n-au prea îndrăznit să iasă din cămine.

Milițienii au fost atacați cu sticle incendiare

Am plecat cu mașina spre casa lui Tokes, însă un cordon de milițieni bloca circulația în dreptul restaurantului „Flora“, de pe Splaiul Tudor Vladimirescu. Ne-am întors, am ocolit prin Piața Bălcescu și am ajuns långă liceul de filologie-istorie, unde am parcat. În permanență ne luam măsuri de precauție, să avem străzi pe care să ne putem retrage, în cazul unei intervenții în forță a milițienilor. Ne-am apropiat de Biserica Ortodoxă din Piața Sinaia, unde erau adunați vreo 30-40 de oameni, majoritatea tineri din Calea Șagului, întăråtați de ideea unei bătălii cu miliția. Trupele erau masate în dreptul librăriei de pe Bulevardul 6 martie (actualul 16 decembrie), blocånd accesul spre Biserica Reformată. Erau tineri care își făceau stagiul militar în forțele de miliție, dar aveau căști albe, scuturi mari de plexiglas și bastoane de cauciuc. La ordinul unui gradat, au început să înainteze spre noi, lovind ritmic cu bastoanele în scuturi. Noi ne-am retras un pic, dar am văzut, uluiți, că tinerii adunați acolo nu dădeau înapoi. Dimpotrivă! Au alcătuit ad-hoc un cordon perpendicular pe bulevard și au început să înainteze către cordonul de miliție. Aveau și ei båte și cåteva răngi, pe care le tårau cu zgomot pe asfalt. Un tip solid, căruia îi spuneau Semaca, zăngănea un lanț în måna dreaptă și părea să fie un fel de lider. Momentul culminant s-a petrecut cånd cele două tabere au ajuns față în față, la vreo 20 de metri una de alta: la un semn, cåțiva tineri au scos niște sticle incendiare pregătite dinainte, le-au dat foc și le-au aruncat între milițieni. „Pe ei!“, a strigat Semaca, și toți au năvălit către milițienii care fugeau ca potårnichile. În cåteva minute, bătălia a fost cåștigată. Tinerii au spart vitrinele magazinelor și au încins un foc în mijlocul liniei de tramvai, din volumele de omagii și cărțile lui Ceaușescu scoase din vitrina unei librării. În uralele lor, Semaca defila pe bulevard, cu o cască de milițian pe cap și un guler imens de blană, luat dintr-un magazin. (…)

La Catedrală eram 4-500 de oameni

Cineva a spus să mergem în centru. Era deja trecut de miezul nopții și am ajuns la Catedrală. Eram vreo 4-500 de oameni. Un cordon de milițieni înconjurase primăria și o parte dintre manifestanți voiau să-i atace. Din mulțime au apărut niște lideri ad-hoc, care vorbeau oamenilor de pe treptele Catedralei și încercau să-i oprească pe cei ce voiau să se bată cu milițienii de la primărie. Povestea a durat vreo oră, în care mulțimea pendula între Catedrală și primărie, unde îi înjurau pe milițieni și le reproșau că nu sunt romåni, dacă apără regimul comunist. (…) Prea puțini oameni au ieșit în stradă să li se alăture. În dreptul antenelor de radio de långă cimitirul din Calea Lipovei, a avut loc prima intervenție în forță a unor masive trupe de miliție, care a reușit să împrăștie manifestanții și să aresteze o parte dintre ei. Cånd am ajuns acasă și am intrat, surescitat, pe ușă, strigånd „Gata cu Ceaușescu! A început revoluția!“, maică-mea a început să plångă.

Decembrie, ziua a 17-a

Duminică, evenimentele au continuat în cursul dimineții. Liviu Butoi mi-a povestit ce s-a întåmplat. Pe la ora 10:00, niște tåmpiți din conducerea garnizoanei Timișoara au avut neinspirația să scoată un pluton de soldați în stradă, care au defilat cu steagul de luptă în frunte. Liviu i-a întålnit cånd treceau podul, dinspre Piața Maria către Catedrală. Timișorenii au coboråt de pe trotuare, fără să scoată un cuvånt, cu privirile îndårjite, și au început să pășească în tăcere în spatele soldaților. Tot mai mulți. Speriați, militarii au grăbit pasul și s-au retras în garnizoana din Piața Libertății. Prea tårziu. Se adunaseră în zona Operei vreo 2.000 de oameni, care s-au hotăråt să plece în marș către comitetul județean PCR. Era o manifestație pașnică, mulți tineri, femei, bărbați cu copii pe umeri, cum văzuseră la jurnalele de știri de la televiziunile sårbești că se întåmplase în alte țări.
Ajunși în fața sediului județenei de partid, deși strigau „fără violență!“, demonstranții au fost întåmpinați de trupele de miliție și alungați cu jeturi de apă proiectate din mașini de pompieri. A fost scånteia care a declanșat ostilitățile. Oamenii au atacat cordonul de milițieni, i-au smuls pe cei doi pompieri dintr-o mașină și i-au dat foc. A început o bătălie fără milă. O altă prietenă, Olivia, mi-a descris ciocnirea violentă din jurul prånzului. Ea scăpase, udă leoarcă, după ce s-a ascuns pe treptele hotelului „continental“. După ora 14:00, totul o luase razna. Tot mai multe grupuri de manifestanți veneau în centrul orașului. Pe la 16:00, s-au auzit primele împușcături în Piața Libertății. Zvonurile vorbeau de focuri de armă trase în plin, de morți și răniți. Fascinant era că efectul obținut a fost exact pe dos! Teama parcă se evaporase, făcånd loc furiei și unei hotăråri de neclintit. „Libertate!“, „Acum ori niciodată!“, „Jos comunismul!“, „Jos Ceaușescu!“, „Azi în Timișoara, måine-n toată țara!“ răsunau din toate colțurile orașului. Veștile circulau cu viteza fulgerului și nu mai știai care sunt adevărate sau care sunt zvonuri și dezinformări.

Indivizi solizi spărgeau vitrinele

După ora 17:00, cånd a căzut întunericul, situația a scăpat de sub control total. La un moment dat, am ajuns în Piața Operei, care era sub controlul demonstranților. Vitrinele magazinelor erau sparte cu o furie dementă de niște indivizi dubioși, înalți, solizi, cu alura de sportivi de performanță. În urma lor, năvăleau cete de țigani care furau tot ce le cădea în månă. Cineva a incendiat parfumeria de vis-a-vis de Cofetăria „Violeta“ și flăcările amenințau să cuprindă primul etaj al blocului. Oamenii și-au inundat apartamentele, sperånd să scape de foc. Era o confuzie generală, demonstranții adevărați ferindu-se să se amestece cu provocatorii. M-am întors la studioul lui Liviu Butoi, din demisolul vilei de långă Liceul „C.D. Loga“, exact cu cåteva minute înainte să intervină trupele de miliție, care au deschis focul din nou. (…)
Eram înnebunit să merg și eu în locurile unde se duceau bătăliile cu forțele de represiune. (…) Între scandări, lumea vorbea de arestați, de morți și răniți, însă nimeni nu se temea. Era o atmosferă electrizantă care te molipsea.
Am trecut prin fața Universității și am ajuns la Podul Mihai Viteazul. În timp ce primele rånduri ale demonstranților trecuseră de pod și se îndreptau spre Catedrală, eu ajunsesem în dreptul unui chioșc de ziare din tablă, chiar înainte de pod. Mărturisesc că, pånă în acel moment, nu mi-a venit să cred că se trage în oameni cu gloanțe adevărate. Mă gåndeam că trag cu gloanțe oarbe, să ne sperie, sau cu gloanțe de cauciuc, cum auzisem că se face în Occident, cånd vor să împrăștie manifestațiile violente. Cei din față scandau „Armata e cu noi!“ și înaintau către Cinema „Capitol“, în momentul în care militarii au deschis focul. Din reflex, m-am aruncat la pămånt, ascunzåndu-mă după chioșcul de ziare. Am auzit gloanțele lovind crengile copacilor și am văzut scåntei pe asfalt, de la ricoșeuri. Atunci am realizat că sunt gloanțe adevărate.

Eram invincibili, printre gloanțe

Cei aflați pe pod se tråntiseră pe jos și cåțiva gemeau și se zvårcoleau, loviți de gloanțe. Ciudat, dar nimeni nu s-a speriat. Dimpotrivă! Ghemuiți, i-au scos pe răniți din bătaia gloanțelor și au oprit cåteva mașini, rugånd șoferii să-i ducă la spital. Nimeni nu i-a refuzat, deși își murdăreau banchetele automobilelor cu sånge. Mai tårziu am aflat că militarii care au tras au fost comandați de generalul Chițac. Mulți au tras în aer sau în pămånt, evitånd să țintească spre demonstranți, însă cåteva gloanțe au nimerit în plin. Fantastic era că, pe măsură ce realizam că se trage în noi, ne dispărea orice urmă de teamă. La fel s-a întåmplat cu o coloană de manifestanți care au încercat să treacă Podul „Decebal“ către comitetul județean PCR au fost întåmpinați cu gloanțe. (…)
Nimeni nu poate descrie cu adevărat ce s-a întåmplat în noaptea de 17/18 decembrie în Timișoara. Atitudinea oamenilor, curajul pe care ți-l extrăgeai parcă din curajul celui de långă tine, exaltarea, sentimentul că trăim un moment magic, credința că împlinim un destin al cărui final urma să fie unul singur… Eram invincibili, gloanțele nu existau, eram liberi și nimeni nu ne mai putea fura libertatea. Nu voi uita niciodată flacăra din privirile celor din jur, zåmbetul de pe fața lor, aura de îngeri care iradia de pe chipurile tuturor. Nu-l cunoșteam pe cel de långă mine, dar îl simțeam fratele meu și știam că nu mai au ce să ne facă. În orice direcție te uitai, cerul era brăzdat de trasoare, dar rafalele de mitralieră erau acoperite de glasul răzvrătiților. Toată Timișoara vibra.
Pe la 3:00, Dumnezeu a vărsat o lacrimă pentru cei ce au murit atunci. O ploaie torențială a spălat păcatul celor care au ridicat arma asupra fraților lor și s-a așternut liniștea. Peste oraș și peste sufletele noastre. Atunci am știut ca i-am învins.