O vorbă din popor spune că România are trei prieteni: Dunărea, Marea Neagră și poporul sârb. Numai că la ultima parte Bucureștii încep să aibă îndoieli serioase. Cel puțin în ceea ce îi privește pe etnicii români din estul Serbiei, acolo unde circa 250.000 – 300.000 de suflete ar vrea să trăiască românește cu o loialitate angajată față de statul sârb. „Precedentul Kosovo“ a creat la Belgrad un mecanism de autoconservare periculos care riscă să angreneze această țară într-o nouă vâltoare vizavi de drepturile minorității românești ce trăiește acolo, denumită de sârbi drept „vlahă“. Circa 100 de jurnaliști au încercat, în urmă cu două săptămâni, să descâlcească ițele acestei probleme complicate și să caute ieșirea la liman din problema care nu pune nici Belgradul și nici Bucureștii într-o poziție confortabilă, dat fiind relațiile strânse dintre cele două capitale europene.
Chiar dacă nu ne place să spunem lucrurilor pe nume, Serbia face un joc urât inspirat din „statalismul moldovenesc“ din Republica Moldova, sofismele ucrainene român-moldovean sau „etnobussines-ul“ unguresc. Pe scurt, o serie de mecanisme eficiente, deși primitive la prima vedere. De aceste instrumente de fragmentare etnică uzitează și autoritățile de la Belgrad care de ani de zile încearcă să ne convingă că românii din Voievodina (nord) sunt altceva decât românii de pe Valea Timocului (est). Dacă primii se bucură de toate drepturile de bază ce pot fi acordate unei minorități, românii de pe Valea Timocului sunt denumiți artificial „vlahi“ și nu beneficiază de școală, biserică sau presă în limba română. Tocmai aceste probleme au fost discutate la cea de-a patra ediție a Forumului Internațional al Jurnaliștilor Români (FIJR), eveniment la care au participat, alături de circa 100 de jurnaliști de limbă română din țară și diaspora, și oficiali din MAE, Departamentul Românilor de Pretutindeni, Guvern sau ICR. Aceștia din urmă au cerut presei să rămână vigilentă la problemele românilor din comunitățile istorice care se luptă zi de zi cu asimilarea și să semnaleze astfel de probleme pentru ca apoi să se poată interveni pe canalele politico-diplomatice. La rândul lor, jurnaliștii au cerut instituțiilor statului mai multă implicare în astfel de chestiuni prin pârghiile pe care le posedă.
Presa în această parte a Serbiei lipsește cu desăvârșire. Singura instituție care încearcă o brumă de jurnalism este Timoc Press, o agenție de știri care se chinuie de ani de zile să transmită realitățile de zi cu zi din această parte a Serbiei. Puțin, ar zice unii, pentru o comunitate de circa până la 300.000 români. Poate după acest Congres, autoritățile române vor deschide ochii și vor vedea necesitatea deschiderii în această zonă a unor instituții media și crearea, după modelul Radio Chișinău, a unor mijloace de informare care să țină trează conștiința națională în acest mic colț de lume.
Autoritățile de la București nu trebuie să se entuziasmeze copilărește atunci când fac un mic proiect pilot de învățare în școli a limbii române. Sigur, este un început dar strategia ar trebui să integreze mult mai multe componente. Cum ar fi pilonul religios înfipt cu mult trudă de părintele Boian Alexandrovici de la Malainița. Dar pentru acest lucru este nevoie de un pact politic între toate partidele. Un consens prin care forțele politice să nu-și mai dea în cap până și pe această problematică extrem de sensibilă care ar trebui să fie un proiect de țară. Unul acceptat unilateral de toate partidele neaoșe. Până atunci, România trebuie să joace abil cartea accederii Serbiei în UE și să negocieze pragmatic drepturile care se cuvin intrinsec românilor din estul Serbiei. Cum zicea cineva: „Drumul Serbiei în UE trebuie să treacă prin Valea Timocului!“
Mădălin Necșuțu
