Aerul Romaniei normale

-Tinere, nu-ti trebuie decat un stilou si o foaie de hartie. Nu ai nevoie nici de laboratoare, nici de substante, nici de aparate care costa. Poti sa iei Premiul Nobel doar cu o foaie de hartie si un stilou-.

Este o fraza, redata din memorie, pe care Zaharia Stancu mi-a spus-o la inceputul anilor *70, cand a venit la Cluj cu ocazia sarbatoririi revistei Steaua. Eram la varsta la care puteam sa cred ceea ce-mi spunea acel mare scriitor. Acum, daca as putea, i-as spune cu oarecare obraznicie, obraznicia omului care nu stie ca nu stie, ca Premiul Nobel se da, nu se ia. Ceea ce ar fi trebuit sa inteleg atunci de fapt era ideea lui Zaharia Stancu, simpla si de aceea de nepriceput pentru cei care se ocupa cu treburile complicate ale puterii, ca Romania nu are alta sansa de a intra in randul lumii decat prin cultura. Cultura este singurul domeniu de intrecere intre neamuri care mai permite -tranta dreapta-. Cu toate ca si in ceea ce se cheama -piata culturala mondiala- au inceput sa se foloseasca mijloacele concurentei neloiale, de la dumping la subventia preferentiala, inca multa vreme, poate pana la sfarsitul lumii, care nu este chiar atat de indepartat pe cat ne place sa credem, valorile culturale adevarate, constituite in continuitatea care se cheama -cultura nationala-, se vor confrunta si compara continuu, spre largirea marginilor umanitatii. Zaharia Stancu era convins ca singura sansa de supravietuire a poporului roman nu se putea realiza decat prin cultura sa, iar intre formele de expresie ale culturii, literatura era privilegiata ca garant al pastrarii limbii, deci a uneia dintre laturile fundamentale, daca nu quintesenta specificului, a identitatii nationale. Dar sa nu exageram. Zaharia Stancu nu era singurul care stia acest lucru. Dar el era printre putinii care stiind acest lucru s-a simtit responsabil de adevarul continut in el. Si a mai fost printre si mai putinii care a avut posibilitatea sa vorbeasca si sa actioneze in numele si in spiritul acestui adevar.

Fiind un om de stanga, din convingere, si nu din oportunism, o stanga europeana si in cele din urma adversara a terorismului politic exercitat inainte si dupa al doilea razboi mondial prin instrumentele statului, Zaharia Stancu a stiut sa foloseasca discontinuitatile violentei pentru a salva continuitatea culturii. Rolul sau de aparator si protector al culturii nu poate fi contestat. Poate fi diminuat, poate fi dihotomizat de opera sa, dar nu poate fi contestat.

Ceea ce a facut in favoarea comunitatii artistice din Romania, fie ca era director al Teatrului National, om al unor publicatii de prestigiu, dar mai ales ca presedinte al Uniunii Scriitorilor ramane cel putin in istoria obiectiva daca nu si in memoria afectiva a scriitorilor. (…) Daca pentru unii dintre confratii sai Zaharia Stancu nu a fost -bun-, atunci, fara indoiala, a fost un -rau- necesar. Un -rau- care i-a slujit si pe care l-au folosit.

El a fost cel care a inteles cel mai repede si mai bine ca -dezghetul- din preajma lui *70 nu este nici complet si nici definitiv si s-a grabit sa intinda o mana de ajutor, pe atunci esentiala, care i-a trecut raul de la a fi la a nu fi, celor care ieseau din puscarie si lagare de munca in 1964. O seama de mari intelectuali, de scriitori adevarati ii datoreaza lui Zaharia Stancu nimic altceva decat o strangere de mana. Prea repede uitam pe cei care, fara a fi eroi, fara a fi fara de pata, la locul si timpul potrivit s-au purtat normal, omeneste, cu intelepciune si un strop de vizionarism, readucand firescul intre punctele de referinta ale comportamentului social intr-o societate in care nimic, in afara de teama, nu mai era firesc. Acum, cand firescul pare o banalitate, cand a te adresa cu -domnule- nu presupune o constientizare a intelesului, sa ne gandim ce insemna expresia -Conu* Zaharia e un domn-. Este expresia pe care am auzit-o cel mai des atunci cand era pomenit. Probabil pentru ca era un -tovaras- in intelesul vechi al cuvantului, cel pe care il folosea si Sadoveanu, toata lumea considera ca este cu adevarat un -domn-. Am pomenit acest amanunt, pentru ca unii dintre domnii demolatori culturali de astazi se comporta in cel mai pur stil -tovarasesc- al anilor *50, fara sa fi citit, desigur, nici macar -Descult-. Acest roman, probabil cel mai tradus roman romanesc al perioadei post-belice, are pacatul originar de a fi impresionant. Capacitatea sa de a impresiona cititorul este atat de puternica, incat fictiunea inlocuieste realitatea in sufletele si mintile celor mai putin dedati la viciul lecturii. O astfel de calitate a unei opere literare o transforma pe aceasta din urma intr-un instrument de propaganda cu efect de -convingere in masa-. In 1990 urmaream fascinat la o emisiune dedicata agriculturii romanesti vorbirea unui taran din Campia Romana care reproducea, fara sa stie, fragmente din -Descult-, pretinzand ca sunt autobiografice. In sinceritatea sa, taranul respectiv, iesit parca din pelicula -Rascoala- a lui Mircea Muresan, dar viu si adevarat, candid si convins de dreptatea sa, marturisea telespectatorilor ca in viata lui de 49 de ani cunoscuse din plin -botnita boierilor-. Necajitul om se nascuse aproape simultan cu romanul. Este meritul sau vina lui Zaharia Stancu ca -descultii- sai vin din istorie si isi continua drumul la fel de desculti si astazi?

Dar nu neaparat despre -Descult- trebuie vorbit atunci cand ne referim la scriitorul Zaharia Stancu, ci despre cartile sale, scrise in ultima perioada a vietii: -Ce mult te-am iubit-, -Padurea nebuna-, -Uruma- si -Satra- care il asaza pe Zaharia Stancu intre marii prozatori ai literaturii romane si nu numai ai ei.

Am avut fericita ocazie sa vad cum -Satra-, in traducere suedeza a fost numarul unu in clasamentele vanzarilor de carte din tara Premiului Nobel. Si daca am pomenit a doua oara despre Nobel, am convingerea ca scriitorul roman care s-a aflat cel mai aproape de acest premiu a fost Zaharia Stancu. Dar, dupa cum spuneam, acest premiu se da, nu se ia. Si daca el nu poate fi castigat, ci doar primit, e mai bine sa ne vedem, toti cei de fata si cei care nu sunt de fata, de treburile noastre.

Riscand sa dau satisfactie noilor culturi mici, ingaduiti-mi o observatie colaterala – proiectata revolutie culturala dorita de Nicolae Ceausescu, revolutie care n-a reusit si datorita lui Zaharia Stancu, au toate sansele sa reuseasca, sa se implineasca acum, atunci se dorea doar tabula rasa in cultura romana si mai nimeni nu era de acord cu o atare barbarie, astazi se clameaza acelasi lucru si mai nimeni nu se mai impotriveste la o asemenea marsavie – declar ca sunt un admirator al prozei si poeziei lui Zaharia Stancu. Admir sensibilitatea, capacitatea de mobilizare a afectului, profunzimea sentimentului, culoarea si sinceritatea sa frusta. Admir inainte de toate umanismul, care a pus in miscare stiloul pe coala de hartie.

S-ar putea ca peste catva timp romanii sa se intoarca la cartile dragi lor. Intre ele se vor afla, fara indoiala, si cele scrise de Zaharia Stancu. Dar inainte de a se intoarce la carti ar trebui sa-si aduca aminte ca toate fantanile din lume pretuiesc mai putin decat un strop de roua pe buzele unui insetat. Acest strop de roua, acest pahar cu apa dat la vreme a fost si Zaharia Stancu. El a fost unul dintre aceia care ne-a ajutat pe noi toti sa traversam desertul si sa nu devenim o Siberie a spiritului. Din pacate, prea putini dintre cei iesiti la liman sunt pregatiti sa recunoasca, macar intre patru ochi, ca n-ar fi reusit daca ar fi fost cu adevarat singuri. Aceasta generatie a lui Zaharia Stancu avea in plamani aerul rezidual, cel pe care nu-l pierdem niciodata, cel pe care il purtam toata viata in plamani, aerul Romaniei normale, inspirat cu primul strigat al vietii. Daca nu am fi avut aceasta continuitate, daca nu ar fi fost printre noi astfel de oameni cu indeajuns de mult caracter incat sa nu se declare morti, fiind inca in viata, atunci cu siguranta ne-am fi ratacit nu doar intr-o Siberie a spiritului, ci chiar in Siberia cea adevarata. Acestei generatii, lui Zaharia Stancu, pe langa admiratie adaug si recunostinta mea.

Eugen Uricaru