Politica cinematografica a Frantei de implicare in coproductii multinationale (nu numai francofone) este, de cel putin un deceniu, un exemplu real de sustinere a talentelor mari din -culturile mici- si o expresie a luptei, nu doar prin vorbe, pentru cinematograful de autor. Cazul filmului Ingerul de pe umarul drept (L*Ange de l* epaule droite/Farishtai Pasti Rost), coproductie franco-italo-elvetiano-tadjika, selectionat la Cannes in 2002 si prezentat de Sarbatoarea filmului francez, recent incheiata la Bucuresti, este cat se poate de graitor in acest sens. Autorul filmului, cineastul tadjik Djamsed Usmonov, castiga cu primul sau lung-metraj, Zborul albinei (1998), o suita de premii importante la festivalurile de la Torino, Tesalonic, Anapa (Rusia), Freiburg, Cottbus, Barcelona.
Turnat in Tadjikistan cu actori neprofesionisti, chiar in satul natal al regizorului, filmul face o incursiune in societatea contemporana tadjika din mediul rural, o lume ancorata in vagi traditii (medieval-islamice si sovietice), paupera si violenta, aflata in cautarea propriei identitati. Traficul cu narcotice in Rusia este aproape singura ocupatie aducatoare de profit consistent, dar practica este ferm sanctionata de autoritati. Pentru Hamro, personajul principal al filmului, imaginea Rusiei este cea a inchisorii in care si-a petrecut 10 ani din viata. Si totusi, chiar daca este un ratacitor fara capatai, el nu s-ar mai intoarce acasa. Nu atat din pricina saraciei, cat a prietenilor inselati, deveniti dusmani, a unei iubiri tradate, a unui fiu nelegitim abandonat si a datoriilor contractate in tot satul, pe care nu le poate plati. O mama singura, care il asteapta de 10 ani, implica o confruntare prea dura cu realitatea ratarii, careia Hamro nu i-ar face fata. Si totusi, batrana Halima se hotaraste sa-l aduca acasa. Pentru ca isi simte moartea aproape? Pentru ca stie prabusirea morala a fiului si intuieste ca singur nu se poate salva? Oricum, pentru a-l aduce acasa e nevoie de un siretlic. Inainte de a pleca, Hamro comandase in sat o poarta frumoasa de lemn sculptat care, nefiind total achitata, a fost montata doar pe jumatate. Poarta prea stramta nu lasa sa treaca nici un cosciug, astfel ca, la eventuala sa moarte, batrana ar trebui trecuta, in mod rusinos, peste gard. De comun acord cu primarul, pe care oamenii il preseaza pentru datoriile lui Hamro, batrana ii da de stire fiului ca ar fi pe patul de moarte. Sosit acasa, Hamro isi vede pentru prima data fiul, orfan de mama, pe care il accepta, fara sa-l intereseze ca baiatul e blond, ca primarul (singurul rus din sat). Revenirea este amara, Hamro este nevoit sa umble inarmat (cu pietre), -pentru orice eventualitate-, dar viata l-a invatat sa faca fata ostilitatilor si sa se descurce, asa ca intregeste poarta, ba chiar tocmeste mesteri care sa renoveze intreaga casa. Doar ca batrana nu moare, ba e chiar sanatoasa tun, creditorii bat la usa, iar Hamro fura iarasi, se incaiera si se ineaca in bautura.
Pretul casei renovate se ridica acum exact la valoarea datoriilor. Casa ar fi putut fi vanduta si Hamro ar fi putut pleca linistit, daca ea ar fi murit cu adevarat – gandeste Halima cu voce tare, sfatuindu-se cu primarul cum s-o scoata la capat. Dar omul nu moare asa, cand vrea el, ci cand ii este scris – replica acesta si, mai in gluma, mai in serios, scoate un catastif prafuit, cat un manual de socialism stiintific, din care citeste ca, la cerere, soroacele mortii pot fi schimbate. Halima e credincioasa, dar nu stie carte si nici detalii ale Coranului. – Uite, e cineva care trebuie sa moara peste o luna. Esti pregatita? – intreaba acesta, ca si cum ar citi repartitiile la sejururi de odihna gratuite. – Peste o luna? E prea tarziu. Mai devreme nu se poate? – intra femeia in jocul care pentru ea nu e joc. – Mai devreme? Sa ma uit… uite, chiar maine trebuie sa moara cineva. – Maine?! E prea devreme! – Hotaraste-te, femeie: sau maine, sau peste o luna!
Femeia se hotaraste. Isi face in graba pomenile, pe care le imparte chiar ea, spre stupoarea satenilor, ii da nepotului ultimele indicatii de viata (Ingerul de pe umarul drept noteaza faptele noastre bune, cel de pe umarul stang, pe cele rele si ambii vor veni la Judecata, cand ne vom duce in rai sau in iad) si cateva bijuterii de familie spre pastrare (Pentru taica-tu, cand s-o face om bun, daca nu, pastreaza-le tu), isi pune hainele de sarbatoare si se asaza in cosciug.
A murit bunica! – striga baiatul, alergand spre carciuma in care zace Hamro. Batrana e trecuta onorabil prin poarta cea mare in bocetele intregului sat si dusa la groapa, casa – vanduta si creditorii – platiti, dupa care Hamro, impreuna cu pustiul de 10 ani, alearga sa prinda rata spre oras. Incotro? Nici ei nu stiu. O iubita trecatoare alearga dupa autobuz. Hamro nu intoarce capul.
Parabola sau simplu fapt epic? Parabolele se incheie in cer, dar dezmortirile noastre pamantesti, cu toata interventia irationalului, sunt prea lente si firave pentru a se inchega, deocamdata, in parabola – sugereaza regizorul scenarist, a carui filiatie cu proza lui Cinghiz Aitmatov ii confera o fibra cinematografica densa si epurata, pornita din realismul cel mai concret si contopita cu miticul, intr-o deschidere postmoderna de cea mai mare actualitate.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
