-Kirikou si vrajitoarea-, basm african cu substrat crestin

– Mama, naste-ma!

– Un copil care-i vorbeste din pantece mamei sale poate sa se nasca singur, raspunde tanara negresa, asezata in capul oaselor in cortul de paie ce-i serveste drept salas; nu apuca sa termine, ca pruncul iese de-a busilea din vintrele ei si isi reteaza singur cordonul ombilical.

– Mama, spala-ma!

– Un copil care-i vorbeste mamei sale din clipa in care s-a nascut poate sa se spele singur, raspunde imperturbabila mama, pentru ca intr-o clipa pruncul sa se scufunde voios in bolul cu apa din centrul odaii. Dar economiseste apa, pentru ca izvorul a fost secat de vrajitoarea Karaba.

Am pasit pe portile basmului. Evident, pruncul a venit pe lume tocmai ca s-o infranga pe vrajitoarea care terorizeaza satul de multa vreme. Dar aceasta nu se va intampla cu amulete, cu mreje si sulite, ci cu ratiune si iubire.

– Mama, unde este tatal meu?

– S-a dus sa se lupte cu vrajitoarea Karaba si aceasta l-a mancat.

– Unde sunt fratii lui?

– S-au dus sa se lupte cu vrajitoarea Karaba si ea i-a mancat.

– Unde sunt fratii tai?

– Au pierit in lupta cu vrajitoarea Karaba, toti in afara de unul.

– Unde este acesta?

– Pleaca acum sa se lupte cu vrajitoarea Karaba.

– Merg si eu cu el!, spune pruncul abia nascut, fortand povestea sa se deruleze in propriul sau ritm, linear, copilaresc, dar ferm si imperturbabil.

Suntem in miezul unui desen animat semnat de regizorul si animatorul francez Michel Ocelot, un mare pasionat de povesti, pe care le transpune pe hartie si apoi pe pelicula. Animatiile au simplitatea si lumina basmelor pe care le aleg, iar optimismul frust al povestii africane se regaseste in culori si in forme, in gestica si muzica. -Sarbatoarea Filmului Francez- i-a prezentat doua filme: suita de povesti Princes et princesses (1999), realizata in tehnica contururilor decupate, si Kirikou et la sorciere (1998) – cele mai stenice si mai decantate artistic animatii ale Galei.

Dar nu vom vorbi despre Ocelot (cu toate ca merita), ci vom continua -decorticarea- povestii vest-africane, al carei miez este mult mai profund decat animismul si idolatria, atribuite de obicei spiritualitatii continentului negru. Ascuns sub palaria samanului satului (pensionat pe motiv de incapacitate de munca), pe care o face sa para naravasa, Kirikou isi salveaza unchiul de sagetile ucigase ale fetisilor vrajitoarei, care va lupta acum sa obtina nevinovata podoaba.

– Palaria aceasta n-are nici o putere, cine se incumeta sa ma infrunte?, replica teribila Karaba, care declanseaza asupra satului un nou sir de represalii. Ce mai poti cere unui umil catun african ramas fara barbati, fara apa si fara speranta? Aurul si copiii! Un sir de femei prosternate ii ofera spectrului salbele si bratarile, copiii insa sunt aparati de Kirikou, care stie sa recunoasca printre surprizele naturii capcanele vrajitoarei si are curajul sa le neutralizeze. Nu cu puteri magice, ci cu un banal cutit de bucatarie.

– Kirikou n*est pas grand, Mais il este voyant!. Sufletul african are spontaneitatea si recunostinta calda a copilului, pe care le exprima in muzica si dans, dar e la fel de uituc. Salvati din canoea ucigasa si dintr-un copac-capcana, copiii neascultatori danseaza si canta in jurul lui Kirikou impreuna cu adultii, dar uita repede de primejdiile padurii.

Satul si-a gasit salvatorul, omuletul in stare sa infrunte cursele puternicei Karaba. Ba, mai mult, el va dovedi ca multe din napastele cazute peste sateni provin din neintelegere, dintr-o falsa viziune asupra lumii, si nu poarta amprenta directa a magiei. Intrand in crapaturile pamantului pentru a recupera izvorul secat, el vede ca toata apa este absorbita de un monstru-ca-un-balon, pe care il ucide cu o intepatura de ac, asadar nici urma de vraja sau de blestem. Satul exulta, dar pentru aceasta Kirikou trebuie sa moara! – decreteaza Karaba. Dar Kirikou nu este nici Superman, nici Mighty Mouse si nu se multumeste cu elucidarea cauzelor vazute. De ce este Karaba atat de rea? – iata intrebarea simpla, copilareasca, atat de fireasca, dar taioasa ca un pumnal, repetata de Kirikou, dar nimeni nu-i in stare sa-i raspunda. Nu, nici Superman, nici Hercule, nici Fat-Frumos si nici macar Prometeu nu si-au pus vreodata astfel de intrebari. De fapt, de raspunsul la asemenea intrebari Karaba se teme cel mai tare, de aceea le interzice satenilor accesul la Muntele Sacru, unde salasluieste Marele Intelept. Du-te la el, este bunicul tau, singurul care poate sa-ti raspunda la intrebare – ii spune mama fiului nazdravan. Camuflat in pasare, Kirikou depaseste bariera din jurul Muntelui, strict supravegheata de fetisii vrajitoarei, traverseaza alte culoare subpamantene, se imprieteneste cu animalele padurii, supune rinocerul feroce ce pazeste intrarea in Palatul de Clestar, salasul Marelui Intelept. Cu fruntea pe genunchii bunicului, un fel de Buddha himalaian cu pielea de abanos, nepotul afla cu stupoare ceea ce, de fapt, intuise atunci cand a inteles ca nu in Karaba e originea raului: Karaba nu mananca oameni, ci fructe, la fel ca noi toti. Ea doar ii zombifica, ii transforma in sclavi. Dar ii uraste, mai ales copiii si femeile. De ce este rea? Dar, Kirikou, asa putem ajunge cu intrebarile la inceputul lumii! Este rea pentru ca o data cineva i-a infipt in sira spinarii un ghimpe otravit pe care nu poate sa si-l scoata (poate fi scos doar cu dintii) si sufera tot timpul de durere. – Dar de ce nu i l-a scos nimeni? – Pentru ca nu are prieteni.

Kirikou promite solemn ca ii va scoate, cu orice pret, ghimpele din sira spinarii si va reusi. Pentru aceasta, ii fura mai intai bijuteriile rechizitionate de la satence, compromitand astfel vigilenta pazitorilor vrajiti ai palatului, si le ingroapa la radacina unui copac. Dezamagita de incompetenta fetisilor, Karaba pleaca, in culmea maniei, sa-si recupereze tezaurul si sa-l ucida pe indraznet cu mainile ei. In timp ce Karaba se apleaca in fata copacului ca sa sape, pruncul ii sare in spinare si smulge cu dintii maleficul ghimpe. Un racnet imens de durere sfasie padurea si cerurile, dar iata ca zana cea rea se transforma intr-o femeie frumoasa si cam buimaca, durerea ii dispare (Ce sentiment necunoscut!, spune ea), dar, totodata, dispar si puterile magice.

-Marita-te cu mine!, ii propune Kirikou.

-Dar esti doar un copil!, raspunde femeia izbavita.

-Atunci macar saruta-ma!

Miracolul tine, e ultimul, si Kirikou, care mergea inca de-a busilea, se transforma intr-un tanar falnic, pe masura curajului si a intelepciunii. Ajuns in sat, cuplul de indragostiti mai are de infruntat o proba, aceea a recunoasterii (lui Kirikou) si a acceptarii (lui Karaba, adica proba iertarii). Sunt insa ajutati de Marele Intelept, care apare in fruntea unui lung convoi de unchi, tati, iubiti – toti fiii satului, zombificati odinioara de Karaba si transformati in fetisi, de pe care vraja s-a dezlegat. Muzica si dansul frenetic acompaniaza si exalta marile regasiri.

Mitul eroului civilizator, care sta la baza culturii tuturor popoarelor, are aici o dimensiune in plus: aceea interogativ-ontologica, erotica (in sensul iubirii vrajmasilor) si sapientiala. Trecem peste simbolistica ghimpelui infipt in sira spinarii (axul vietii, cu varii denumiri si identificari in medicina orientala). Iar nunta mistica a Salvatorului cu Lumea (Eva) izbavita de pacat, cu Eva cea noua, este o trasatura definitorie a eshatologiei crestine… eshatologie care se poate regasi, daca o cautam, pe toate continentele lumii.