Libertatea ca joc

Titlul recentei carti a prestigiosului matematician Solomon Marcus, Jocul ca libertate, aparuta in colectia Ludica la Ed. Scripta, este si, in acelasi timp, nu este surprinzator. Este surprinzator daca tinem seama de acceptiunea curenta a termenului de joc, raportat la un set de reguli ce trebuie respectate de parteneri, cu posibilitati reale de invatare sau destindere. Imbogatit in semnificatii, mai ales in ultima vreme, jocul este, cum convinge distinsul academician, inainte de toate, o manifestare a libertatii… nevoia fiintei umane de a hoinari in directii stabilite numai de curiozitatea si imaginatia sa si fara teama ca esecurile vor fi pedepsite. Asa se face ca, dupa lucrari cum au fost Timpul; Paradoxul; Arta si Stiinta; Socul matematicii; Inventie si descoperire; Lingvistica matematica; Din gandirea matematica romaneasca sau Controverse in stiinta si inginerie si aceasta noua aparitie este o adevarata bucurie intelectuala, oferind numeroase prilejuri de reflectie.

Sa ne amintim ca, intr-o carte celebra, Huizinga propunea explicarea culturii pornind de la joc. Intre timp, cum apreciaza Solomon Marcus, jocul a devenit o paradigma universala, sursa de cunoastere si creatie, iar regulile sale, daca exista, nu sunt formulate de la inceput, ca la tenis sau la sah, ci descoperite, eventual, pe parcurs. Intr-o asemenea deschidere ideatica, jocul e o devenire, fara sfarsit aproape, intru creatie, cata vreme eroarea nu doar ca nu este amendata, dar poate deschide noi orizonturi problematice, intr-un fel de reinnoit pariu cu necunoscutul. Este ca un spatiu de gratie unde se poate ivi o miraculoasa intalnire a stiintei cu arta si filosofia si, de aceea, am spune ca aceasta carte e o invitatie la joc, situat undeva la hotarul cu fantezia, intr-un nou univers, replica a celui contingent.

Om al unei stiinte exacte cum e matematica, Solomon Marcus analizeaza metodic jocul pe parcursul a noua capitole cu titluri programatice – Jocul, sub lupa; Goooooooool! Fotbalul, sportul lege (inevitabil, nu?); Jocuri paradoxale; In lumea sahului; Jocurile hazardului; Latura sportiva a matematicii elementare; Matematica scolara intre ludic, cognitiv si utilitar; O vecina (si o sora) a jocului: greseala; Gramatica jocului de tenis – impartite in subcapitole, care inspirat intitulate si bine orchestrate apar ca o ilustrare adecvata ce confera un farmec special lecturii. Capitolele X si XI cuprind comunicarile Game, play and their history de Jouko Seppanen si Game play and synthesis de Solomon Marcus, sustinute la seminarul Semiotic of Game Play de la Imatra (Finlanda). E o desfasurare ludica si paideica intre stiinta jocului (sau a jocurilor) si jocul stiintei, in care matematicii ii revine rolul de lider, inteleasa deopotriva ca gandire algoritmica si combinatorie, analogica si generalizatoare, inductiva si sistemica. Intr-un fel, acest rol este unul previzibil, cata vreme, o data cu extensia ei in mai toate domeniile cunoasterii, aceasta disciplina aristocrata a devenit o problema globala a stiintei si culturii, date fiind atat de numeroasele ei relatii cu socio-umanul.

Incercand sa aflu o cheie de intelegere a acestui demers, atat de serios in esenta lui, am aflat-o in starea de criza in care se afla matematica, o criza de receptare si de utilizare a matematicii, de transmitere a ei catre noile generatii si care, inevitabil, se transmite si in interiorul ei. Este unul dintre paradoxurile contemporaneitatii, deoarece nevoia de matematica este indubitabila, in timp ce progresele ei sunt spectaculoase. Mai este si un aspect al crizei de comunicare, fiindca matematica a devenit mereu mai abstracta, tehnicile ei tot mai sofisticate si limbajele tot mai specializate, incat aflam ca pana si o definitie a obiectului ei este, azi, greu de dat. Specialistii au fost primii care au constientizat aceasta stare, au elaborat si solutii, apreciate insa ca insuficiente pentru nevoia de matematica si sansele reale pe care le poate oferi. Din pacate, societatea, prin institutiile ei, nu reuseste sa constientizeze aceasta nevoie crescanda de matematica. Ei, bine, printre alte virtuti, aceasta carte este, implicit, o forma persuasiva de constientizare a nevoii de matematica (de gandire matematica mai ales) ca expresie elevata a nevoii funciare de libertate a gandirii. Cu atat mai mult cu cat, intr-un timp cand culturii i se substituie, din ce in ce mai mult, divertismentul, autorul ne propune o intoarcere la cultura si stiinta prin componenta lor ludica, intr-o iscusita tentativa de refacere a unui necesar echilibru intre tot ceea ce, fiind uman, nu ar trebui sa ramana strain nici matematicii. De aceea antinomiile, erorile, diferitele galcevi intre specialisti, dilemele mai vechi sau mai noi, incertitudinile, hazardul si, mai ales, paradoxul sunt folosite pentru recuperarea sensului pierdut al matematicii pentru atat de numerosi oameni. Sa nu ne amagim, calculatorul, cu performantele lui, nu este a-toate-facator si folosirea lui nu e lipsita de primejdii. Una dintre ele este, cum afirma Weizenbaum, ca in unele tipuri de programare partea tehnica ucide partea de cunoastere. De aceea, folosirea lui ar trebui pregatita de o educatie corespunzatoare, prin jocuri combinatoriale, strategice, algoritmice, diferentiate dupa varsta. Oricum, folosirea curenta a calculatorului, a Internetului are un rol educativ, stimuland inteligenta si fantezia, si cu efectul descoperirii unor noi surse de energie.

Si cum aceasta carte poate fi citita si ca o invitatie la jocul astfel inteles, intram in joc si intoarcem termenii, propunand libertatea ca joc al numeroaselor probabilitati. La un moment dat, aparent fara legatura, autorul aminteste o replica din Alice in tara minunilor, care spune: Nimeni pe drum. As dori sa am si eu un astfel de ochi cu care sa pot vedea pe nimeni!, observa regele pe un ton suparat. Citind, ne-au venit in minte cuvintele Micului Print, care suparat ca floarea pe care o credea unica in lume seamana cu altele cinci mii, ii spune vulpii care trecea pe acolo: Joaca-te cu mine, sunt atat de trist. Cum nu era posibil, fiindca vulpea nu era imblanzita, Micul Print o face si afla, in timp, ca Ochii nu pot patrunde in miezul lucrurilor… Limpede nu vezi decat cu inima… Nu cunoastem decat ce imblanzim… si, indeosebi, suntem raspunzatori de-a pururi pentru ceea ce imblanzim.