Palaria lui Horatiu

Revad Palaria dupa doi ani de la premiera. Se joaca tot cu sala plina in fata unui public nerabdator care primeste exact ceea ce asteapta: o comedie ingenioasa, aluziva, dinamica. O comedia motoria, cum spunea un critic francez. Te amuzi copios si, pe deasupra, ai timp sa descoperi mai usor sursele lui Caragiale din Scrisoarea pierduta. Acelasi iures provocat de Zoe cu scrisorica ei de amor catre Tipatescu este starnit aici de doamna Ana-s de Beauperthuis in cautarea palariei sale florentine, impodobita cu -coquelicots- (maci de camp) pe care a mancat-o calul nefericitului Fadinard, aflat in trecere prin padurea Vincennes unde doamna efectua o escapada extraconjugala cu falnicul locotenent Emile Tavernier. Si ne amintim afirmatia lui Ion Suchianu conform careia Caragiale era un mare admirator al acestui -rege- al vodevilului francez care a fost Eugen Labiche. De fapt, este vorba de comedia Un chapeau de paille d*Italie, cunoscuta in Romania sub titlul Palaria florentina, dar Horatiu Malaele a ajustat usor titlul. Pe buna dreptate, pentru ca a ajustat si textul. Intre altele, a indepartat scenele finale cand un ultim si, iarasi, neprevazut incident impiedica inaintarea lui Fadinard spre fericirea conjugala: patrula de noapte cere actele nuntasilor, spre indignarea socrului, care ameninta ca -va protesta inaintea Europei-. In general, insa, Malaele urmareste sa accentueze trimiterile contemporane, usor de identificat pentru public, care, la urma urmei, fac hazul unui spectacol de comedie. Asa se face ca tenorul italian Nisnardi care urma sa concerteze la Baroana de Champigny, devine, la Horatiu Malaele, Opoponardi, cu un intreg cortegiu de consecinte comice legate de viciul legalizat al sodomiei. Nu atat baroana de Champigny arde de nerabdare sa-l vada pe celebrul tenor, cat varul ei, vicontele Achile de Rosalba, rol in care Tudor Chirila face o exceptionala compozitie caricaturala a unui -gay-. Nici Claire, modista, nu mai este ce a fost in text, pentru ca regizorul o activeaza transformand-o in Conchita, un fel de Carmen de la Ronda plina de draci si amintiri spaniole, in interpretarea Gabrielei Popescu. Ajuta enorm si costumele create de Lia Mantoc. De fapt, Palaria lui Horatiu Malaele este, in primul rand, a caricaturistului si abia dupa aceea a omului de teatru, daca este cumva vreo deosebire. Deformarile comice de machiaj si costum (un alt triumf al caricaturii este chiar baroana de Champigny, aristocrata de o virilitate grotesca, interpretata de Virginia Mirea) te apara de realism si te transporta intr-o arta esentiala a comediei. Ca si caricatura, de altfel. Putini sunt cei ce -scapa- de penita -desenatorului- Horatiu Malaele. Nici Gheorghe Danila, o ruina imperiala in rolul surdului Vezinet, nici Dan Tudor intr-o versiune a -soldatului fanfaron-, nici Eugen Racoti in rolul incornoratului Beauperthuis. Dar, in primul rand, trebuie sa remarcam acel dispozitiv comic ireprosabil care este alaiul nuntasilor condus de Ion Chelaru (Nonancour, socrul lui Fadinard), dirijorul unui cor de tragedie antica transportat in comedie. Aici se distinge Delia Nartea, frumoasa mireasa a lui Fadinard. O frumusete pierduta in acest context comic in care orice valoare se relativizeaza. Ce poate fi mai hazliu, pentru toate gusturile, decat peripetiile bunului Fadinard in cautarea -palariei florentine- care se petrec in chiar ziua nuntii sale? Cetateanul turmentat al lui Caragiale care nu mai poate dormi de grija scrisorii de amor a doamnei Zoe Trahanache se afla in imediata apropiere. In aceasta epopee comica a palariei florentine, care te poarta de la un capat la altul al Parisului, greul ii revine lui George Mihaita (Fadinard), care si-a gasit rolul ideal. Mihaita se fereste de caricatura: ar fi fost prea mult, ar fi fost pleonastic, ar fi fost grosolan. O caricatura asternuta peste o alta caricatura nu putea fi decat un esec. Nu, George Mihaita se joaca pe sine, mereu plin de bune intentii, mereu depasit de surprize, mereu inventiv, oferind -la moment- explicatii absurde, mai ceva ca Mincinosul lui Goldoni. Aiurit, buimacit, tracasat, transpirat, dar mereu ingenios. Toti actorii au dezinvoltura, joaca fara inhibitii, stiu ca merg la succes sigur. Ne intrecem in controverse privind pretinsele spectacole inovatoare si trec, adesea, neobservate, altele care nu sunt nici experimentale, nici novatoare, dar sunt, in schimb, foarte serioase chiar daca te fac sa razi. Este si cazul Palariei lui Horatiu. Acest Horatiu Malaele care nu va lua niciodata un premiu de regie pentru ca nu figureaza pe aceasta functie in nomenclatura membrilor vreunui juriu, desi, personal, cred ca ajunge sa faci un spectacol bun ca sa poti fi considerat un bun regizor.

Mircea Ghitulescu