Românii – „Latinii Orientului” – și conștiința europeană în secolul al XVI-lea, acad. Ștefan Ștefăn

Discurs de recepție

(text prescurtat)

În discursul său de recepție „Românii – «latinii Orientului» – și conștiința europeană în secolul al XVI-lea“, acad. Ștefan Ștefănescu a început cu evocarea vieții și operei acad. Andrei Oțetea, „unul dintre marile nume care au ilustrat învățământul superior și știința istorică în România“. Născut în 24 iulie 1894, în satul Sibiel, comuna Săliștea, într-o familie de oieri, Andrei Oțetea și-a făcut studiile secundare la Sibiu și Brașov, după care a plecat la Sorbona unde a obținut diploma de licență în limbile și literaturile franceză și italiană, urmând în paralel și Școala de Științe politice și diplomatice. În anul 1926, Andrei Oțetea și-a luat doctoratul cu teza „François Guichardin. Sa vie publique et sa pensée politique“ și „Francesco Guicciardini. Dall’ assedio di Firenze al secundo convegno di Clemente VII e Carlo V (28 Guigno 1530 – 2 Dicembre 1532). Lettere inedite a Bartolomeo Lanfredini“, lucrări care „au înscris numele istoricului român ca nume de referință în bibliografia guicciardiniana“. Întors în țară a fost numit conferențiar de istorie universală modernă și contemporană la Universitatea din Iași, apoi profesor și, între 1946-1947, a fost rector al acestei universități. Între 1948-1964 a fost șef al Catedrei de istorie universală a Facultății de istorie a Universității din București și a condus timp de 15 ani Institutul de istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Au fost citate, între altele, și lucrările „Renașterea și Reforma“ și „Contribuții la Chestiunea Orientală“, care „i-au înscris numele printre savanții de renume în problemele istoriei europene“. A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1948, titular în 1955 și, între 1963-1974, a fost președintele Secției de științe istorice. S-a stins din viață la 20 martie 1977 și rămășițele sale pământești au fost depuse în cimitirul bisericii din satul său natal.
După o generoasă prezentare a lucrărilor lui Andrei Oțetea în domeniul istoriei universale, acad. Ștefan Ștefănescu a subliniat că acestea „s-au repercutat benefic asupra viziunii sale asupra unora dintre marile probleme de istorie națională, pe care le-a tratat situându-le în contextul desfășurării proceselor istorice pe plan internațional… de aceea lucrările sale de istorie națională sunt, totodată, și lucrări de istorie universală“. La rândul lor, „lucrările în domeniul istoriei României, lucrări privind procesul de modernizare a societății românești – și care și-au găsit expresia sintetică în Tratatul de Istoria României (vol. III, București, 1964) – fac din el unul dintre istoricii români a cărui operă rămâne exemplară prin analiza pătrunzătoare a faptelor și claritatea expunerii“. Cursurile susținute de Profesorul Andrei Oțetea, „prin informația la zi și amploarea viziunii istorice, aveau ținuta celor din marile Universități europene, care n-au cunoscut discontinuități în dezvoltarea lor“. Prin autoritatea și prestigiul său, ca și prin funcțiile deținute, profesorul Andrei Oțetea a avut un rol esențial în pregătirea generației de istorici români de după cel de al doilea război mondial“. Prin întreaga sa activitate, „a onorat învățământul superior românesc, a onorat Academia Română, a slujit minunat România“.
Modernitatea secolului XVI-lea
„Secolul modernității s-a deschis sub semnul diversificării sensului pe care-l exprima termenul Europa. Ca valoare fundamentală se păstra echivalența Europa = Creștinătate. Creștinătatea rămânea numitorul comun al țărilor Europei în lupta pentru salvarea culturii și credinței…
Uneori se atribuia termenului Europa un sens restrictiv, ca de pildă Creștinătatea catolică, alteori sensul de realitate culturală, de tradiție romană și în care limba latină era instrument de instrucție și comunicare. Cu sens larg sau restrâns, conceptul de Europa, prin valorile afirmate, a cuprins și spațiul românesc, l-a antrenat în marile probleme politice și spirituale ale continentului. Contactele cu centrele de cultură europene, chiar și în condițiile cele mai vitrege, au întărit în rândurile românilor conștiința descendenței lor romane, ca dimensiune a celei europene și a misiunii lor în concertul statelor europene. „În acest context a fost prezentat amplul proces al transformărilor economice, sociale, politice și culturale, cu un accent deosebit pe domeniul cultural-ideologic. Trei nume strălucesc pe orizontul secolului al XVI-lea: Neagoe Basarab, Nicolaus Olahus și diaconul Coresi.
Dezvoltând ideea unității românilor, acad. Ștefan Ștefănescu a acordat un loc important lui Mihai Viteazul, „personalitate de prim rang a vieții politice internaționale de la sfârșitul sec. XVI-lea“. Judecând domnia lui Mihai Viteazul după „faptele ei în slujba țării și a umanității“, distinsul istoric a subliniat: „Mihai Viteazul, în definirea programului său politic, a invocat, nu o dată, atașamentul față de Creștinătate și și-a prezentat faptele ca decurgând din rolul ce și l-a asumat ca apărător al Creștinătății… Domnul român a ajuns să aibă renumele de șef suprem al Creștinătății ortodoxe, «onoarea ortodocșilor», care s-a străduit mult pentru a reuni biserica din Roma și Constantinopol, să fie una singură“. A doua trăsătură definitorie a personalității lui Mihai Viteazul „a fost asumarea responsabilității, în calitatea lui de domn al țării, a tradiției politice a acesteia, căreia îi va da noi dimensiuni“… Planul conceput de Mihai Viteazul – „Planul Dacic“ -, născut dintr-o necesitate strategică și politică, pregătit, însă, într-o lungă evoluție istorică, avea să se înfăptuiască treptat, în conjuncturi politice complexe, de mare risc pentru domn, ca o reacție românească la planurile dominatoare străine. Izvoare istorice din medii politice diverse probează că, în realizarea planului său, Mihai Viteazul a ținut seama și s-a folosit de unitatea etnică a locuitorilor din Țara Românească, Transilvania și Moldova ca de un factor esențial în construcția politico-statală avută în vedere“…
„Dacă amintirea lui Mihai Viteazul și a faptei lui au dominat istoria modernă a poporului român, procesul de modernizare, desfășurat sub îndemnul său, s-a identificat cu cel de europenizare; societatea românească s-a desprins de o lume revolută și s-a încadrat în noul instituțional european, pe care progresul istoric îl reclamă“. După o amplă ilustrare a acestor idei cu documente interne și externe, acad. Ștefan Ștefănescu a încheiat: „Astăzi, când conceptul de Europa are sens de univers cultural, de stare de spirit, de efort creator în găsirea de structuri economice, politice și culturale, care să asigure dezvoltarea liberă a popoarelor și a identității lor statale, ca și a legăturilor dintre ele, de natură să ducă la sinteza europeană, România găsește în trecutul ei rațiunea și speranța, adică forța de a face față destinului ei, românesc și european“.
„Înălțimea se recunoaște, de fapt, în adâncuri.“
Răspunsul a fost dat de acad. Camil Mureșanu, președintele Filialei Cluj a Academiei Române. Discursul și răspunsul pot fi citite pe pagina web a Academiei Române, la adresa: www.academiaromana.ro.