Solaris-ul american, cele doua Natase si ratarea purgatoriului

A face un remake dupa celebrul film al lui Andrei Tarkovski, adica o alta adaptare pentru ecran a romanului lui Stanislaw Lem, parea, inca de cand producatorii James Cameron, Rae Sanchini si Jon Landau isi anuntasera public proiectul, un gest eventual provocator, dar mai curand sinucigas – si trebuie sa-l luam ca atare. Vrand-nevrand, confruntarea cu filmul tarkovskian fiind lansata, nu putem sa o ignoram, dar chiar si o privire lipsita de astfel de referinte, strict in contextul genului stiintifico-fantastic al anilor *60, in care se situeaza, nu i-ar fi mai avantajoasa. Steven Soderberg, regizorul si scenaristul filmului, este autorul unor opere destul de diferite, ca Ocean* s Eleven si Erin Brockovich, castigator al unui Palme d*Or pentru Sex, minciuni si banda video si al unui Oscar pentru regie cu Trafic, in 2002. Cu toate acestea, noua abordare a romanului lui Lem, realizata de el, nu depaseste limitele genului, cu tot cu povestea de dragoste propusa ca miza, dar care este terna, cu tot cu scenografia clasica S.F. si cu anemicele interogatii de filozofie scolara despre existenta a -ceva- dincolo de materie, spulberate inainte de a pune cumva punctul pe -i- si acceptate si de cel mai drastic ateism -stiintific-.

Intrebarea cu care ramai in minte dupa vizionarea filmului este -De ce?-. De ce a fost facut acest film? Dar se pare ca se hamletizeaza doar la Bucuresti, la Twentieth Century Fox, compania producatoare, nu se pun astfel de intrebari, se decide repede, se filmeaza repede si… se uita la fel de repede. Se parea ca tot ce fusese de spus pe marginea romanului polonez si a implicatiilor lui in problematica lumii contemporane, ca si in aceea a iubirii a fost exprimat pana la capat de marele regizor sovietic. Sa fie vorba de o sarja, de o coborare parodica cu picioarele pe pamant (tocmai din spatiul intergalactic!) ori de punerea pe tapet a -musculaturii multimedia- celei mai sofisticate? Nici vorba. In afara motivatiilor strict comerciale (si se pare ca nu a fost cazul, nici la Tarkovski, si nici acum!), un remake se face atunci cand apare o noua optica asupra subiectului, ceea ce filmul lui Soderberg nu o face, marginindu-se cuminte sa ramana in umbra peliculei tarkovskiene. Comparatia cu un reper al cinematografiei mondiale ar fi, poate, nedreapta, daca regizorul n-ar fi cel care o provoaca in mod repetat si, de fiecare data, cu o stanjenitoare lipsa de inspiratie. Declaratia acestuia cum ca ar fi voit sa exploateze relatia de iubire dintre protagonist, Chris Kelvin (George Clooney) si -clona- defunctei sale sotii (pe care nu o mai cheama Hari, ci Rhea), ramane fara acoperire, tot ce se intampla si cum se intampla intre cei doi nu e in nici un caz mai profund ori mai complex ori altminteri inteles decat in varianta tarkovskiana. In schimb, gros-planurile -ei-, interpretata de Natasha McElhone (tot o Natasa!), o actrita atletica, cu un chip alcatuit din unghiuri ascutite si o privire apasatoare si fixa, ca a femeilor bolnave ale lui Picasso (apropo, printre antecedentele ei se numara filmul Surviving Picasso), sunt mult mai pregnante decat trecerile fulgurante ale Natasei Bondarciuc, modelul sau tarkovskian. In fond, -cele doua Natase- sunt radiografii ale memoriei, pe cale de a-si cuceri o identitate si, indiferent de tipologie, atributul de -fulgurant- trebuie sa le fie caracteristic. Dar ceea ce Tarkovski intelege (nu intamplator o filmeaza pe Bondarciuc cu precadere din spate, in contre-jour-uri orbitoare care-i intuneca fata ori din unghiuri laterale, evitand sa se adanceasca in chipul unei naluci), Soderberg nu pricepe si intra cu camera de-a dreptul in materia neconstituita a umbrei, unde se loveste de privirea de granit, lipsita de mister a actritei sale, care nu stie ce si de ce se intampla cu ea pe platou… La un moment dat, revedem o miscare de camera din filmul rusesc, un amplu panoramic circular in care acelasi personaj feminin (Rhea/Hari) apare in doua locuri diferite ale incaperii.

Si totusi, in film apar si inovatii de suprafata, tinand de melanjul plat si independent de logica filmului, care se mai numeste -corectitudine politica-: pe statia orbitala apare o negresa suparata (Helen Gordon/Viola Davis), cu un aer cazon, de femeie-capitan (aproape ca in desenul animat Planeta comorilor!), dusmanca feroce a -clonelor- (adica a propriului subconstient), care are meritul sa puna capat povestii de dragoste Chris-Rhea, deci filmului… In aceeasi ordine a absurdului, un personaj caruia i se pastreaza numele (Gibarian), asadar, logic ar fi, si etnia, este interpretat de un actor neamt cu ochi albastri (Ulrich Tukur), doar pentru ca -expresia stranie din ochi a cainelui sau- il fascinase pe regizor la auditia pentru rol – a stapanului!…

Dar lovitura de gratie de-abia se apropie si se dezvaluie in deznodamantul filmului, si anume: unul dintre personajele introduse (Snow/Jeremy Davies), un fel de Minitehnicus, cu aer de student superdotat, pirpiriu si aiurit este, de fapt, dublura solariana a originalului sau pamantean, pe care l-a ucis si apoi l-a dosit bine, fiindca -a sarit la el-! Cateva urme de sange, un cadavru indesat in dublura tavanului, dezintegratorul de antimaterie (-materia- -clonelor-) ramas fara combustibil, dr. Gordon abia asteptand sa apese pe orice declansator, paranoia planand peste tot… si thriller-ul horror era gata, daca n-ar mai fi ramas decat cinci minute de film! Pacat de timpul pierdut cu povestea de dragoste, care oricum n-avea unde sa duca (el, pe statie, ea, dezintegrata… ). Soderberg rateaza si horror-ul S.F., si povestea de dragoste, si pastisa, si reverenta.

In linia fireasca de aprofundare a romanului si a adaptarii tarkovskiene ar fi putut iesi un film despre o planeta-purgatoriu, in care fiecare personaj se confrunta cu alter-ego-ul sau, intrupat de dublura sau dublurile extrase din subconstient, secretate de planeta-copil. Pe post de dezintegrator de antimaterie ar fi fost vindecarea mentalului si a memoriei bolnave, impacarea cu sinele, unirea cu propriul dublu, cainta. Atunci si povestea de dragoste si-ar fi gasit locul ei, originalitatea si implinirea. Iar versurile din final ale lui Dylan Thomas, repetate triumfalist: -Desi iubitii se duc, dragostea dainuie si moartea nu va triumfa- ar fi sunat altfel decat nemuritorul slagar romanesc, -Un albastru infinit-. Dar filmul de ce-a fost facut?

Elena Dulgheru