Un univers in miscare

Aceleiasi generatii de artisti interbelici ii apartine si pictorul francez Nicolas de Stael, de al carui nume este legata una dintre primele tentative de intoarcere la figurativ ale artei occidentale, dupa experienta abstracta. Centrul Pompidou din Paris, care are in colectiile sale peste 200 de panze ale pictorului, prezinta, pana la sfarsitul lunii iunie, o retrospectiva a operei acestui artist care s-a sinucis, in 1955, la varsta de 41 de ani.

Autor al unor compozitii de mari dimensiuni, Nicolas de Stael era adeptul unei picturi intelectuale, al principiului lui Braque, conform caruia -regula corecteaza emotia-. Intr-un moment in care pictura europeana era mai atenta la expresie decat la emotie, la capacitatea creatiei de orice fel, dar mai ales plastice de a comunica ceva decat de a atinge latura afectiva a personalitatii umane, de Stael este adeptul constructiei in pictura, cu imagini la limita dintre abstract si formal. O constructie fastuoasa, sustinuta de o viziune, am zice, gigantesca, fie ca este vorba despre materialitatea tusei, despre violenta culorii, despre partea intunecata sau solara a viziunii. In cautarea structurii profunde a lucrurilor, pictorul apeleaza la calitatile expresive ale culorii, de la incandescenta rosurilor si portocaliului la recea stralucire a albastrului si la monumentalitatea formei. Inceputurile creatiei sale stau sub semnul a doi giganti ai picturii din epoci diferite: Picasso si El Greco, carora li se adauga conceptiile estetice ale timpului sau, respectiv compozitiile geometrizante si abstracte si, ceva mai tarziu, dramatismul celui de-al doilea razboi mondial.

Opere de mari dimensiuni sunt structurate in planuri ascutite, traversate de orizontale si verticale construind un adevarat schelet al constructiei si sugerand, in acelasi timp, forme tinand de industrial. O gama cromatica bazata pe ocruri si brunuri sau pe rafinate armonii de griuri, densa – artistul folosea cu predilectie cutitul -, cu impastari accentuate da compozitiilor sale o adancime pe care abstractionismul o pierduse. Cautarile unei expresii proprii, originale, diferite de curentul general, se concretizeaza in compozitiile din jurul anilor *50: Compozitie, Orchestra, Acoperisuri. Interesul pentru functia expresiva a culorii pare sa fie legat la Nicolas de Stael de pasiunea pentru muzica, dincolo de subiectele luate din aceasta arta. Am adauga la lucrarea amintita deja ultima sa compozitie, Concertul, imensa panza arzand in vibratii de rosu, la care artistul lucra in momentul sinuciderii, planurile colorate imbinandu-se armonic si raspunzandu-si contrapunctic, ca in compozitiile cu ziduri. Interesul pentru culoare si pentru lumina, ce poate fi descoperit in figurile sale monumentale, incarcerate in grosimea pastei, si care va evolua catre miscare in studiile de mici dimensiuni pregatitoare ale unei compozitii prezentand un meci de fotbal, il trimit catre sudul Frantei si catre Sicilia. Interesul pentru corpul feminin este vizibil in cele doua picturi intitulate Indiile Galante, in care culoarea devine mai supla, mai temperata, in variatii de rozuri siluetand personaje ce se desprind incert din substanta zidurilor, pastrand, in formele lor, ceva din neoliticele Venus steatopige.

Ceea ce impresioneaza intotdeauna in compozitiile lui Nicolas de Stael este stiinta echilibrarii compozitiei, in care formele si culorile isi raspund, ca si in muzica, construind un univers, coagulandu-l, chiar in piesele de mari dimensiuni, cum ar fi Concertul, aceasta ultima lucrare neterminata in care brunul violoncelului si negrul pianului asigura balansul verosimil cu intinsele mase de rosu.

In afara acestor lucrari monumentale, Nicolas de Stael a realizat o seama de compozitii de mici dimensiuni, naturi statice, cu mese surmontate de fructe, vase, sticle sau peisaje structurate printr-o linie de demarcatie intre doua suprafete plane, in care oblicele introduc miscarea si instabilitatea.

Nicolas de Stael este unul dintre artistii secolului XX cei mai apreciati de catre francezi, si pe buna dreptate. Opera lui ramane mereu in atentia publicului prin organizarea periodica a unor expozitii retrospective. Cea deschisa acum la Centrul Pompidou reitereaza forta, nelinistea unei creatii realizate in numai 15 ani, a unui artist bantuit de indoiala asupra propriilor posibilitati de expresie, asupra fortei de a stapani suprafetele si de a patrunde esenta lumii.