Cu referire la recenta initiativa legislativa transformata in Legea nr. 29/2018 din 15 ianuarie 2018 privind anularea unor obligaţii fiscale, se reglementeaza urmatoarele
În cazul tranzacţiilor pentru care s-a aplicat impozitul pe venit din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal al persoanelor fizice, se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale, respectiv impozitul pe venit şi contribuţiile sociale, precum şi obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a reîncadrării acestor venituri ca venituri dintr-o activitate independentă, obţinute de către persoanele fizice din transferul proprietăţilor imobiliare care fac parte din patrimoniul afacerii, pe perioadele fiscale de până la 1 iunie 2017, şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Totodata se prevede ca organul fiscal nu reîncadrează veniturile obţinute de către persoanele fizice din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal ca venituri dintr-o activitate independentă şi nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de reîncadrare, pentru perioadele anterioare datei de 1 iunie 2017.
Se stipuleaza ca anularea obligaţiilor fiscale se efectuează din oficiu, de către organul fiscal competent conform Codului de procedura fiscala, prin emiterea unei decizii de anulare a obligaţiilor fiscale care se comunică contribuabilului.
Se anulează diferenţele de T.V.A., precum şi accesoriile aferente acestora, pentru perioadele fiscale anterioare datei de 31 decembrie 2016, stabilite prin decizie de impunere comunicată contribuabilului până la data intrării în vigoare a prezentei legi, ca urmare a depăşirii plafonului de scutire de 220.000 lei prevăzut la art. 310 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, realizate de către persoanele fizice, persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, cu sediul activităţii economice în România, care au realizat activităţile de producţie agricolă, inclusiv activităţile de transformare a produselor agricole prin alte metode decât cele industriale sau au furnizat servicii agricole utilizând munca manuală proprie şi/sau echipamentele specifice.
Organul fiscal nu stabileşte diferenţele de T.V.A., precum şi accesoriile aferente acestora, persoanelor fizice, persoanelor fizice autorizate, întreprinderilor individuale şi întreprinderilor familiale, cu sediul activităţii economice în România, prevăzute la alin. (1), ca urmare a depăşirii plafonului de scutire de 220.000 lei prevăzut la art. 310 din Legea nr. 227/2015, cu modificările şi completările ulterioare, şi nu emite o decizie de impunere pentru perioadele anterioare datei de 31 decembrie 2016.
În cazul în care, anterior intrării în vigoare a prezentei legi, organul fiscal competent a emis, dar nu a comunicat decizia de impunere prin care a stabilit obligaţii de natura celor prevăzute la art. 1 şi 3, acesta nu mai comunică decizia de impunere, iar obligaţiile fiscale se scad din evidenţa analitică pe plătitor, pe bază de borderou de scădere.
Persoanele care au efectuat plata obligaţiilor fiscale pentru care prezenta lege prevede anularea acestora au dreptul la restituirea sumelor achitate.
Consideratii privind legislatia in vigoare
Fata de initiativa legislativa aprobata si devenita lege nu putem emite consideratii doar de dragul scrisului insa putem sa redam ce anume prevede tehnica legislativa in vigoare la data prezentei prin Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,.
Art.3 alin.(1): „(1) Pot fi interpretate dispozițiile din actele normative în vigoare sesizate ca fiind neclare sau aplicate diferit în situații identice”;
-Art.4: „Prin derogare de la prevederile Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, actele normative de interpretare nu pot fi modificate și/sau completate, respectiv suspendate. De asemenea, de la actul normativ de interpretare nu se pot face derogări sau excepții.
(2) Norma/actul normativ de interpretare poate fi abrogată/abrogat numai o dată cu norma/actul normativ pe care o/îl interpretează”;
– Art.10: „Interpretarea legii poate fi solicitată Parlamentului, motivat, de către deputați și senatori, Guvern, Avocatul Poporului, precum și de către cetățenii care își exercită dreptul la inițiativă legislativă în condițiile art.74 din Constituția României, republicată. Solicitarea trebuie să indice, în mod obligatoriu, textul în vigoare, respectiv alineatul, articolul, numărul și titlul legii care se dorește a fi interpretată, cu precizarea numărului și a datei monitorului oficial în care a fost publicată și se transmite, în format electronic și în formă scrisă, celor două Camere ale Parlamentului, care decid în ședință comună”
Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, care au următorul conţinut:
– Art.3 alin.(1): „(1) Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern și a propunerilor legislative aparținând deputaților, senatorilor sau cetățenilor, în cadrul exercitării dreptului la inițiativă legislativă, la elaborarea și adoptarea ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, precum și la elaborarea și adoptarea actelor normative ale celorlalte autorități cu asemenea atribuții”;
– Art.6 alin.(1): „Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”;
– Art.13 lit.b): „Actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislației, scop în care:
a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune”
Principiul neretroacvităţii legii
Conform principiul neretroacvităţii legii civile era prevăzut în Codul civil din 1864, în art. 1
din titlul preliminar: Despre efectele şi aplicarea legilor în genere, cu următorul conţinut: „Legea
dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroacvă”, după modelul Codului civil francez din
18041. Principiul fiind reglementat numai în Codul civil2, obligaţia de a asigura neretroacvitatea
legii îi revenea exclusiv judecătorului cauzei, legiuitorul putând deroga de la aceasta în cadrul
actvităţii de legiferare.
Ulterior adoptării Constuţiei din 19913, prin constuţionalizarea acestui principiu în art. 15
alin. (2) din Constuţie, potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale
sau contravenţionale mai favorabile”, legiuitorul este obligat ca, în acvitatea de legiferare, să
respecte principiul neretroacvităţii legii (cu singura excepţie permisă, cea a legii penale sau
contravenţionale mai favorabile).
Principiul neretroacvităţii 2legii civile este prevăzut de art. 6 –
Aplicarea în mp a legii civile din capitolul II – Aplicarea legii civile din Codul civil4, după cum
urmează:
„(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroacvă.
13
1 Art. 2 din Codul civil francez: „La loi ne dispose que pour l’avenir; elle n’a point d’effet rétroacf.”
2 Aşa cum arăta profesorul Istrate Micescu în Curs de drept civil, Ed. All Beck, colecţia Restuo, Bucureşti, 2000, p. 83,cu privire la ridicarea la rang constuţional a principiului neretroacvităţii: „Cu ocazia ulmei modificări a Constuţiei noastre, în 1923, o parte din membrii comisiunii pregătoare a anteproiectului au propus introducerea principiului neretroacvităţii legilor, ca principiu de ordin constuţional. Consideraţii de ordin polic, asupra valorii cărora este inul să mă pronunţ, au eliminat introducerea unui asemenea principiu în cadrul Constuţiei noastre.”
(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data
încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.
(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a
legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instuit.
(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori
săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.
6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice
născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din
căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv
regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă
după intrarea în vigoare a legii noi.”
Profesorii C. Hamangiu, I. Rose-Bălănescu, Al. Băicoianu, considerau că, deşi „la prima
vedere, problema neretroacvităţii pare foarte simplă: orice lege nouă reglementează, în principiu,
numai actele şi situaţiile ivite din ziua punerii ei în vigoare; legea veche se aplică la toate actele şi situaţiile ivite înainte de abrogarea ei”, în practică însă, „problema este mult mai complicată”,
Potrivit Noului Cod civil Art. 9 Interpretarea legii
(1) Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială.
(2) Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.
(3) Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.
Prevederi actuale privind dreptul la stabilire a organelor fiscale in conformitate cu dispozitiile Codului de procedură fiscală art.1 termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
1. actul administrativ fiscal – actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat;
2. administrarea creanţelor fiscale – oricare din activităţile desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:
a) înregistrarea fiscală a contribuabililor/plătitorilor şi a altor subiecte ale raporturilor juridice fiscale;
b) declararea, stabilirea, controlul şi colectarea creanţelor fiscale;
c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale;
d) asistenţa/îndrumarea contribuabililor/plătitorilor, la cerere sau din oficiu;
e) aplicarea sancţiunilor în condiţiile legii;
Ca atare administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetului asigurărilor pentru şomaj se realizează prin organul fiscal central, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel.
Prescriptia
Dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.
Termenul de prescripţie a dreptului la stabilire începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală, dacă legea nu dispune altfel.
Dreptul de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Acest termen curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege.
În cazul în care voinţa legiuitorului nu reiese clar din textul legii, la stabilirea voinţei legiuitorului se ţine seama de scopul emiterii actului normativ astfel cum acesta reiese din documentele publice ce însoţesc actul normativ în procesul de elaborare, dezbatere şi aprobare.
Prevederile legislaţiei fiscale se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul legii.
Prevederile legislaţiei fiscale susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul în care corespund cel mai bine obiectului şi scopului legii.
Prevederile legislaţiei fiscale se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.
Dacă după aplicarea regulilor de interpretare prevăzute lmai sus, prevederile legislaţiei fiscale rămân neclare, acestea se interpretează în favoarea contribuabilului/plătitorului.
Veniturile, alte beneficii şi elemente patrimoniale sunt supuse legislaţiei fiscale indiferent dacă sunt obţinute din acte sau fapte ce îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale.
Situaţiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se apreciază de organul fiscal în concordanţă cu realitatea lor economică, determinată în baza probelor administrate în condiţiile prezentului cod. Atunci când există diferenţe între fondul sau natura economică a unei operaţiuni sau tranzacţii şi forma sa juridică, organul fiscal apreciază aceste operaţiuni sau tranzacţii, cu respectarea fondului economic al acestora.
Organul fiscal stabileşte tratamentul fiscal al unei operaţiuni având în vedere doar prevederile legislaţiei fiscale, tratamentul fiscal nefiind influenţat de faptul că operaţiunea respectivă îndeplineşte sau nu cerinţele altor prevederi legale.
Termenele de orice fel privind exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Codul fiscal, de prezentul cod, precum şi de alte dispoziţii legale aplicabile în materie, dacă legislaţia fiscală nu dispune altfel, se calculează potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, republicat.
Stabilirea creanţelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare şi a creanţelor fiscale.
Creanţele fiscale se stabilesc astfel:
a) prin declaraţie de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2);
b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.
Dispoziţiile de mai sus sunt aplicabile şi în cazurile în care creanţele fiscale sunt scutite la plată conform reglementărilor legale, precum şi în cazul unei rambursări de taxă pe valoarea adăugată.
Conditii exprese de Renunţarea la stabilirea creanţei fiscale conform art.96 din Codul de procedura fiscala
-Organul fiscal renunţă la stabilirea creanţei fiscale şi nu emite decizie de impunere ori de câte ori constată încetarea persoanei juridice sau decesul persoanei fizice şi nu există succesori.
– Organul fiscal central renunţă la stabilirea creanţei fiscale şi nu emite decizie de impunere în situaţia în care creanţa fiscală principală este mai mică de 20 de lei. În situaţia în care decizia are ca obiect mai multe tipuri de creanţe fiscale principale, plafonul se aplică totalului acestor creanţe.
– În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal local, prin hotărâre, autorităţile deliberative pot stabili plafonul creanţelor fiscale la care pot renunţa, care nu poate depăşi limita maximă prevăzută mai sus.
Dreptul organului fiscal de a stabili baza de impozitare prin estimare
Organul fiscal stabileşte baza de impozitare şi creanţa fiscală aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impozitare, folosind orice probă şi mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situaţia fiscală corectă.
Stabilirea prin estimare a bazei de impozitare se efectuează în situaţii cum ar fi:
a) în situaţia prevăzută la art. 107 alin. (1) – (4);
b) în situaţia în care organul fiscal nu poate determina situaţia fiscală corectă şi constată că evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile fiscale sau documentele şi informaţiile prezentate în cursul controlului fiscal sunt incorecte, incomplete, precum şi în situaţia în care acestea nu există ori nu sunt puse la dispoziţia organelor fiscale.
În situaţiile în care, potrivit legii, organul fiscal este îndreptăţit să stabilească prin estimare bazele de impozitare, acesta identifică acele elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale. Organul fiscal are obligaţia menţionării în actul de impunere a motivelor de fapt şi a temeiului de drept care au determinat folosirea estimării, precum şi a criteriilor de estimare.
În cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central şi în scopul stabilirii prin estimare a bazei de impozitare, organul fiscal poate folosi metode de stabilire prin estimare a bazelor de impozitare, aprobate prin ordin al preşedintelui A.N.A.F.
Cuantumul creanţelor fiscale rezultate din aplicarea prevederilor prezentului articol sunt stabilite sub rezerva verificării ulterioare, cu excepţia celor stabilite în cadrul unei inspecţii fiscale.
Potrivit Codului de procedura fiscala organului fiscal are dreptul de a stabili din oficiu creanţele fiscale ca urmare a nedepunerii declaraţiei de impunere
Astfel ca nedepunerea declaraţiei de impunere dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a creanţelor fiscale prin decizie de impunere. Cu toate acestea stabilirea din oficiu nu se poate face înainte de împlinirea unui termen de 15 zile de la înştiinţarea contribuabilului/plătitorului privind depăşirea termenului legal de depunere a declaraţiei de impunere. Aceste prevederi nu sunt aplicabile după începerea inspecţiei fiscale pentru obligaţiile fiscale nedeclarate.
