Balerina care l-a iubit atât de mult pe scriitor încât a vrut să moară odată cu el

25 mai 2002 va rămâne în istorie drept ziua în care s-a declanşat cea mai mare tragedie din cultura română, scriitorul Ştefan Augustin Doinaş înceta din viaţă în urma unui infarct, la Spitalul Fundeni, pe masa de operație.
„Scriitorul Ştefan Augustin Doinaş a încetat din viaţa în urma unui infarct, în noaptea de vineri spre sâmbătă, la spitalul Fundeni, iar soţia lui s-a sinucis dupa o zi, lăsând un bilet în care a scris: «o prea mare iubire ucide»”, scria ziarul Curentul în ediția sa din 27 mai 2002.

Cele două sicrie au fost îngropate împreună în Cimitirul Bellu.

Irinel Liciu și Ștefan Augustin Doinaș s-au cunoscut la începutul anilor ’50, în București, în mediul artistic și literar al vremii, fiind o atracție puternică între două personalități foarte diferite: el – rezervat, intelectual, riguros, ea – temperamentală, sensibilă, cu o energie intensă.

Arestat la 3 februarie 1957, Doinaș este condamnat la un an de închisoare „pentru omisiune de denunț.” („ … în redacția revistei Teatru – unde mă aflam cu I. D. Sîrbu – a venit Marcel Petrișor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluția din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învățământ și așa mai departe … După trei zile Marcel Petrișor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine! […] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț.”, a povrstit Doinaș după 1989.

La 5 februarie 1958 este eliberat, iar la 8 aprilie 1958 se căsătorește cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963 i se interzice să reintre în viața literară. Apoi, George Ivașcu îl angajează la revista Lumea.

Doinaș era descris ca un om: metodic, disciplinat, ordonat, foarte concentrat pe scris și lectură, cu un temperament calm, uneori distant

Avea un program fix de lucru și o mare nevoie de liniște. Literatura era centrul existenței lui.

Irinel era emotivă, impulsivă, foarte sensibilă și extrem de atașată de soțul ei, cu reacții puternice, uneori dramatice, mulți spunând că trăia „total” — în iubire, în artă, în suferință.

Irinel gravita în jurul lui Doinaș și îl proteja aproape matern. Era foarte atentă la imaginea și confortul lui.

Cronicile vremii o descriu pe Irinel Liciu pe scenă ca: extrem de expresivă, tehnic foarte bine pregătită, cu o prezență magnetică. Nu era doar o balerină „corectă” tehnic, ci una care transmitea emoție intensă. Se spunea despre ea că „ardea” pe scenă – că dansa cu o implicare totală, uneori aproape dramatică. Artista avea eleganță clasică, forță interioară și o sensibilitate care se simțea în fiecare rol.

El, deși mai rezervat în manifestări, părea să aibă nevoie de energia și devotamentul ei. Nu era o relație zgomotoasă sau mondenă. Era mai degrabă un cuplu închis, foarte unit, cu puține persoane apropiate.

Irinel trăia prin și pentru el, iar după moartea lui, echilibrul ei interior s-a prăbușit.

În cercurile literare și artistice din București, Ștefan Augustin Doinaș era privit ca un spirit aristocratic al literaturii: sobru, cultivat, cu o ținută intelectuală impecabilă. Avea reputația unui om al rigorii și al echilibrului, respectat pentru poezie, eseuri și pentru rolul său public (inclusiv după 1990).

Irinel Liciu era amintită ca o prezență elegantă, intensă, cu o frumusețe și o energie care atrăgeau atenția. În mediul artistic era cunoscută pentru temperamentul ei pasional și pentru devotamentul față de soț.

După retragerea lui Irinel din activitatea scenică, viața lor a devenit mai liniștită. Doinaș a continuat să publice, să participe la evenimente culturale și să fie activ în spațiul public. Ea era mai retrasă, dar îi rămânea aproape, sprijin constant. În 2002, moartea lui Doinaș a venit brusc și a lovit-o puternic. La scurt timp după înmormântare, Irinel și-a pus capăt zilelor în locuința lor — un gest care a zguduit lumea culturală și a alimentat imaginea unei iubiri trăite „până la capăt”.