Home Lumea-i Cum Este Iarba crește mereu în scrierile lui Eminescu

Iarba crește mereu în scrierile lui Eminescu

DISTRIBUIŢI

Freneticul dar chibzuitul luminător al nostru în toate cele despre și ale lui Eminescu („atingătoare de Eminescu“), profesorul Nae Georgescu, ne propune și argumentează paternitatea eminesciană a unui text pe care ziaristul român de azi și de totdeauna ar trebui să-l aibă în abecedarul îndeletnicirii sale de presă. În cartea sa despre ultima zi a lui Eminescu la „Timpul“, profe­sorul Nae Georgescu ne restituie ultimul articol publicat aici de Eminescu în numărul datat 29 iunie 1883. Până la profesorul Georgescu, peste această scriere s-a trecut prea ușor, dar ce spun eu, nu a fost deloc luată în seamă. Voit sau cu bună știință. De acum înainte, avem la locul său acest text, în patrimoniul spiritual lăsat românilor de născutul la Ipotești.
Articolul este puternic lămuritor asupra anilor din urmă, infernali, ai vieții lui Eminescu, dacă mai era nevoie de încă o mărturie în materie. Și, prin aceasta, este un document tulburător. Dar mesajul peste timp al acestui text recuperat din anonimat este unul de nepre­țuit pentru jurnalist și jurnalistică. El exprimă crezul de breaslă al celui mai ilustru ziarist al românilor, dar se constituie și în manifest programatic, cu valoare testa­mentară, pentru menirea presei.
O presă care, în acea vreme, se afla în încleștare dură cu „puterea uzurpatoare“. Eminescu începe prin a constata că „regimul dobândise darea din mână și chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai națiunii; astfel dispune el la discrețiune de toată puterea în stat, făcând orișice vrea fără a fi controlat și nu se gândește decât la mijlocul de a se întări în această situație de desfătare și răsfăț. Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, și aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exercițiul puterii discrețio­nare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.“
De când e presa presă, întotdeauna, și în demo­crație, și sub regim autoritar, ea s-a luptat pentru liber­tatea de exprimare, dacă a ținut să-și respecte menirea și, nu doar o dată, a fost ultima redută, cea mai greu de cucerit, a acestei lupte. Este ceea ce se întâmpla și în vremea lui Eminescu. Ziaristul de la „Timpul“ avertiza că puterea „simțea și nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbușească țipătul contra trădării și contra fără-de-legilor regimului, spre a fi liniștit în domnia sa absolută“. Și atunci, „câtă să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge“. Dar lupta împotriva presei libere pune probleme puterii, este redutabilă. Eminescu explica,de unde această forță a presei, de la „sprijinul public“: „Dacă întru abaterea conștiinței alegătorilor, s-a dovedit cele mai eficace arme: corupțiunea, frauda, amenințarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opozițiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bună-seamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opozițiune cu guvernul, bucu­rându-se de spriji­nul public“.
Presa care nu-și trădează rolul și rămâne în serviciul adevărului nu poate fi îngenunchiată cu mijloacele consacrate ale „puterii discreționare“. Căci „armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp și pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înșiși urmăresc un folos direct, nepătrunși fiind de datoria de cetățean și de sânțenia votului ce li s-a încredințat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârșit în luptă și îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiș“. De aceea, „contra presei și jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare“, prin legi și instituții constrângă­toare, prin procese de presă și expulzări, apoi și prin „alte măsuri și mai odioase, pentru că panta este aluneacoasă și nu are piedică până-n prăpastie“.
Cum trebuie să răspundă mass media, această (viitoare) „a patra putere“ în stat la „urâta pornire a guvernului asupra presei“? Ultima frază din ultimul articol publicat de Eminescu în „Timpul“ dă un răspuns tranșant, menit să rămână legământ moral al presei de la noi și de pretutindeni: „Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, și teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde și cea deja câștigată în monstruoasa sa pornire de a-și subjuga și presa“.
Ideea că, în confruntarea dintre presa și puterea represivă, presa iese întotdeauna învingătoare, dacă nu pe moment, oricum în timp, avea să revină, în vremurile ce au trecut de atunci, în recunoașterile publice ale multor oameni politici de peste tot. (Unul din marii președinți ai Americii, Richard Nixon, știa, și a declarat-o, că nu e bine ca puterea să se pună cu presa, căci nu va ieși oricum bine dintr-o asemenea confrun­tare și, ironia soartei, tocmai presa l-a izgonit de la Casa Albă).Eminescu a afirmat, și acest adevăr, printre primii.
Iată ce text capital, viu și astăzi, ne pune sub ochi, în această carte a sa, profesorul Nae Georgescu. Căci domnia sa caută nu numai „prin autori mâncați de molii“, el este atent și la „îndemnurile vieții“ și de aceea aude mereu, în scrierile lui Eminescu, „cum iarba crește“. („Curentul“)

Corneliu Vlad

POSTAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.