Acasă Lumea-i Cum Este O lume premeditat isterizata

O lume premeditat isterizata

DISTRIBUIȚI

In numarul sau din 1 ianuarie 2017, publicatia internationala “Huffington Post”facea un amplu rechizitoriu crestinismului, sub un titlu incredibil de provocator si ofensator, dar care, nici atunci, nici mai tarziu, n-a prea fost bagat in seama: “Crestinismul este religia cea mai criminala din istorie”. Intoleranta, ofensa si ura par sa fi devenit loc comun in retorica publica a lumii.
Secolul XXI a inceput sub zodia euforiei, politologic explicata prin “sfarsitul istoriei”, incheierea razboiului rece”, “era convergentei” etc. Dar deziluziile, si mai ales iluziile, post-razboi rece au convertit frumoasele simtaminte in ura si incrancenare. Secolul XX a fost unul al atrocitatilor (razboaie mondiale si coloniale, Holocaustul), al terorii colective ( distrugerea nucleara mutual asigurata) si al fricii (sub autoritarismele de tot felul). In secolul nostru creste si se incranceneaza atmosfera de ura, isterie, intoleranta, din caminul familial pana in agora. Resentimente, complexe si refulari de tot felul, impinse spre paroxism, explodeaza in tot spatiul public, de la Parlamente si piete publice pana la studiouri TV, ziare, tramvaie, strada. Pe ton iritat, cu imprecatii si invective care nu-si aleg cuvintele, ba chiar si paruieli in incinte altfel dintre cele mai respectabile. Scribi inregimentati se grabesc sa vorbeasca de razboaie civile (si ele hibride, bineinteles) –in America, in Franta, iar la noi de gogorita “razboi romani contra romani”. Papa de la Roma ar trebui sa spuna acum, in loc de “Nu va fie frica!”, “Potoliti-va, linistiti-va, ascultati-va unii pe altii si gasiti calea intelegerii”. Dar dihonia a intrat si intre religii, intre biserici, iar riscul inmultirii razboaielor (numite si) religioase creste, ca in Evul Mediu: ieri – Iugoslavia, azi – lumea islamica, maine, poate – Ucraina.
Statele, comunitatile, indivizii nu mai au incredere intre ei si parca nu mai au loc unii de altii. “Nu reusim sa gasim un teren de intelegere unde sa putem fi in dezacord intr-un mod respectuos, cealalta parte este Inamicul. Urlam la televiziuni, ne blocam pe Facebook si ne improscam cu insulte pe Twitter. Si nu doar politicienii”, constata triplul premiat Pulitzer Thomas Friedman in “New York Times”. El denunta “ruptura profunda dintre noi, dintre noi si institutii, dintre noi si presedinte”. In Franta, ziarista Weronika Zarachowicz vede cum “ la tribunele publice, progreseaza o anumita violenta verbala simplista, sursa de excluziune si nu numai la extrema dreapta. Discursul decomplexat pare sa fi devenit gramatica zilei, pentru a-i acuza pe unii si a-i manji pe altii”. Iar “mercenarii informatiei” atata incontinuu focul, incitand la violenta. In Germania, filozoful Carolin Emcke observa ca ura, care nu e deloc ceva nou, “si-a schimbat calitatea: daca inainte era mai ascunsa, rostita mai cu jumatate de gura, acum a devenit acceptabila, a intrat in obisnuinta. Pare chiar un titlu de mandrie sa afisezi o anumita satisfactie cand il respingi pe celalalt, este un fel de exhibitionism al resentimentului”. Ura, mai spune ea, “a iesit din periferia societatii pentru a patrunde in insasi inima sferei publice”. Noua Strategie de securitate nationala a SUA constata ca in dialogul dintre superputeri, “limbajul este mai degraba conflictual”.
Cum s-a ajuns aici? Carolin Emcke: “Sunt de blamat multi actori. Incepand cu retelele sociale, care permit stereotipurilor urii sa se propage si sa prospere cu o viteza incredibila.” Si exemplifica: “In Germania, nu vezi evrei la TV decat cand se vorbeste de Shoah, de anti-semitism sau de statul Israel. (…) Iar islamul este asociat aproape intotdeauna cu terorismul sau fundamentalismul religios”. Si toate acestea “in indiferenta colectiva, care e un torent de lasitate, rusine si mizerie”. Thomas Friedman extinde sfera: “A-i atata pe oameni unii impotriva altora a devenit model de business pentru unii conducatori”.
Caci razboiul urii nu e doar unul al vorbelor. “Brutalitatea crescanda a limbajului anunta poate brutalitatea actelor”, avertizeaza Jean-Marie Guehenno, fost secretar general adjunct al ONU. El numeste si o serie de cauze. “Evenimentele conduc, nu conducatorii.” Apoi, nu exista un minimum de convergenta intre principalele puteri ale lumii, nici intre institutiile internationale postbelice (ONU,OMC, Banca Mondiala, UE, NATO, G-20). Lumea nu mai e structurata nici de o ideologie dominanta, nici de confruntarea intre doua ideologii (ca in razboiul rece). Se produce o polarizare abraziva intre mondialism si stat, identitate nationala. Lumea devine mai nesigura, deci mai nelinistita, mai labila, deci mai imprevizibila. Si mai individualista, mai egoista.
“De ce atata rautate virtuala?” – se intreaba si ziaristul Soma Buagila Abdelkefi. “In lumea minunata a Internetului, se poate vedea in ce grad rautatea gratuita, hartuirea, misoginia si intoleranta au devenit moda curenta. Valuri de amaraciune, frustrare, gelozie si ranchiuna asalteaza lumea virtuala si o fac un spatiu amenintator, sufocant si nelinistitor”. Dar toate acestea sunt “reflexul societatii noastre”.
Pandemia mondiala a urii si isteriei are si radacini istorice. “Conflictele secolului XX au aservit tarile bogate in resurse iar liderii lor au devenit corupti si au vandut aceste resurse in strainatate lipsind propriile popoare de putinta valorizarii lor” – apreciaza un raport al institutului francez Adrasea.
Si totusi, sustin universitarii americani Andrew Mack si Steven Pinker, “Nu, lumea nu e in pragul prabusirii in haos”. In ciuda tuturor relelor, numarul razboaielor a scazut considerabil dupa 1945, autocratia pierde teren in favoarea democratiei, iar lumea a demonstrat ca poate iesi din crize. Dar preceptia generala ramane totusi cea a unei lumi sumbre, nelinistite si isterizate. Viziunea negativa este insa intretinuta subtil si meticulos, de la ziaristi si “experti”, la generali, politicieni, reprezentanti ai ordinii publice, militanti ai moralei, care profeseaza, deloc gratuit, o “cultura a haosului”.
Ca solutie, cei doi autori americani sustin ca “o evaluare factuala a starii lumii ar putea fi benefica. Ar putea permite calibrarea reactiilor noastre nationale si internationale la pericolele care ne ameninta in functie de amploarea lor reala”si ar limita influenta “impresarilor violentei”. Indemnul “Nu va fie frica!” ramane asadar actual si pentru acest inceput de secol.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.