Acasă Lumea-i Cum Este „Rafinării” cu de-alde Cetățeanul turmentat

„Rafinării” cu de-alde Cetățeanul turmentat

DISTRIBUIȚI

Ceea ce n-a mai apucat Caragiale să facă, să prelungească viața eroilor săi din „Noaptea furtunoasă“ prin proiectul neîmplinit „Titircă, Sotirescu & Cia“, reușește brav prozatorul și dramaturgul Eugen Șerbănescu pentru „O scrisoare pierdută“. Temerarul autor „dă aripi“ și duh lui de-alde Cetățeanul turmentat și ceilalți (vorba lui Caragiale – & Cia), resuscitându-i pentru pentru o nouă piesă care se cheamă, de bună seamă, „A doua scrisoare pierdută“(Editura Palimpsest, București, 2012).
De ce a l-am „nominalizat“ primul pe Cetățeanul turmentat? Pentru că el e revelația nr. 1 a piesei, el, prea puțin cunoscutul, personajul care nu are nici măcar nume și prenume în piesa lui Nenea Iancu. Dar mai mult despre adevăratul Cetățean turmentat se cade a vorbi după ce toată lumea va fi văzut „A doua scrisoare“, căci e cu palpit, cu surprize, care nu se face, mă-nțelegi…
Pe Caragiale se bate monedă în neștire, e autorul român cel mai ușor de imitat, de pastișat, se pretează la parodierea cea mai facilă. Dar piesa lui Eugen Șerbănescu nu cade în niciunul din aceste păcate, are viața ei și e de un… fals perfect! (tot vorba lui Caragiale: nu majoritate, unanimitate, stimabile). După o viață și o carieră de o sută și mai mulți de ani, „Scrisoarea pierdută“ atestă banala și tocita sintagmă despre actualitatea perpetuă a lumii lui Caragiale. „A doua scrisoare“ ne învață că există viață și după „petrecerea populară“ de la sfârșitul piesei „adevărate“, iar fabuloasa și perfecta contrafacere dramaturgică la care facem vorbire preia din mers și în forță, ca la ștafetă, ultimele secvențe ale petrecerii, cu muzica și toasturile ei, când se pare că toată lumea s-a împăcat.
S-a împăcat? Da’ de unde, altfel piesa lui Eugen Șerbănescu n-ar fi putut exista. Intriga se reîncheagă rapid și, mai ales, plauzibil, verosimil. Am urmărit cu o atenție răutăcioasă o stridență, o disonanță, un anacronism, acolo, în a doua „Scrisoare“ și n-am găsit ceva incompatibil cu spiritul lui nenea Iancu. Ba, fără a-l face „mai mare“ pe Eugen Șerbănescu decât Caragiale, voi spune că piesa nemaipomenitului epigon e toată numai „rafinării“, personajele lui parcă „simțesc“ cumva mai puțin enigmatic, mai pe față iar piesa lui pare mai în aqua forte și mai „polițistă“. Dacă Dandanache izbutise să fie mai confuz decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu, Cetățeanul turmentat devine sumumul condamnabilelor năravuri (și cine va fi fiind, de fapt, el, o să vedem noi, la urmă!).
Chițibușarii vor căuta în piesă și „șopârle“, căci românul, nu contează că e dictatură sau democrație, caută să afle așa ceva de pe vremea comuniștilor, mai ales când merge la teatru și la revistă. Și „șopârle“ sunt: dezvăluiri compro­mițătoare la gazetă, „licurici“ puternici în străinătate, alegeri în Duminica Orbului. Un neamț spune la un moment dat uimit:“ Voi mereu aveți alegeri (…) Cine mai muncește aici?“ Iar eu am primit o replică similară, neștiută de autorul „Scrisorii“ a doua, și tot de la un neamț. La începutul lui 1990, îl însoțeam pe un văr al fotbalistului Overath într-o localitate „de munte“, într-o sâmbătă, cu un TIR de ajutoare. Nimeni la primărie, poliție, școală, dispensar, deși se știa că venim. Dar peste tot, în sat, afișe pentru alegerile de la 20 mai. Și neamțul meu, excedat, izbucnește: „Mein Gott, în țara asta nu mai muncește nimeni în afară de Iliescu?“
Pe soclul lui Nenea Iancu ne putem cățăra oricine, precum Coriolan Drăg… pe statuia lui Mihai Viteazul, dar cine, cu ce intenții și, mai ales, cum se urcă, e cu totul altceva…

Corneliu Vlad

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.