Într-o zonă de cultură „altfel“, în care doină e maneaua, film – telenovela, artă plastică – Perjovschi, beletristică – textele pentru mici masturbatori ale lui Cărtărescu, iar Eminescu este „scheletul din debara“, Andreescu și Luchian, niște Neica Nimeni, așadar într-un asemenea univers cultural nu se cade să nu-și aibă locul și istoricul pe măsură, unul care să teoretizeze și să impună sintagma „România altfel“. Altfel? Dar, cum spunea cineva, fiecare țară e „altfel“. De fapt, căznit inspiratul autor pare să vorbească mai degrabă de o țară „mai altfel“ sau de una „cea mai altfel“. Adică siluind, schimonosind și gramatica, nu doar istoria. Procedură aplicată cu asiduitate în fel și chip de-a lungul sutei și ceva de pagini a opusculului agățat în cui, cu celeritate – vorba milițienilor postdecembriști – drept bestseller al zilei. Explicabil, căci e întradevăr o performanță să strâmbi sau să mânjești atât de dezinvolt și de expeditiv realitățile românești de azi și din trecut. Numai că unei cărți pretins științifice, dar scrisă cum a fost scrisă, nu i se cuvin decât vorbe pe măsură, adică de pamflet.
Găselnița cu „România altfel“ i-a venit autorului în timpul penibilului scandal politic din vara lui 2012. Zaveră care nu a cuprins toată suflarea românească; matadorii ei au fost doar câțiva neînfricați bărbați de stat dâmbovițeni și ceva protectori dinafară. Dar, marcat pesemne de evenimente, cronicarul nostru nu pregetă să edicteze că „țara e defectă“. Și nu doar țara de azi, ci neamul întreg, de când s-a născut el și încă mai înainte, de când se plămădea (ca vai de el, după aprecierea autorului cărții). Căci însăși „sinteza etnolingvistică“ românească apare într-o viziune halucinantă, cu geto-dacii – entitate artificială și neomogenă, romanii – de fapt neromâni de pretutindeni, peste care preț de un mileniu „o mulțime de popoare“, dar și după, alte seminții („români, maghiari, germani“, a luat autorele și de la Ceaușescu ceva, măcar asta). Ce mai, treabă de cârpaci, cârpeala în toată regulă, poporul ăsta „altfel“.
Sau, limba română. „Evident, o limbă romanică: totuși, cea mai puțin latină dintre limbile latine.“. Apoi, „o puternică încărcătura slavă. (…) Pe locul următor (…) cuvintele de origine turcă. (…) Se adaugă cuvinte grecești, ungurești (…) și de diverse alte origini“. După care, „relatinizare“, dar, atenție, „tot cu material străin“. Imaginea e de cazan al vrăjitoarelor cu o fiertură în care se pun fel și fel de buruieni ciudate. Dar există în lume vreo limbă pură? După cum ne e descris procesul, ai senzația că această limbă „altfel“ s-a ivit și vivotează din întâmplare în întâmplare, din greșeală în greșeală, încropită cu produse de la second hand. Te și miri cum a putut un George Brătianu să exclame „O minune și un miracol“. Ce minune, ce miracol, croitorașul cel viteaz al trecutului taie precum se taie și Brătianu, și tot ce mai e istoric și istoriografie pe aici.
Avem și privilegiul unui capitol închinat unui poncif preferat al detractorilor „noștri“: mitul străinului. Autorul e imbatabil în exegeza miturilor, dacă o luăm după titlurile și edițiile sale în materie. Capitolul cu pricina e simplu de rezumat: ce e bun (și chiar și ce e rău) la noi nu e de-al nostru, „își are aproape în totalitate obârșia în Occident (minus, măcar, vorba proastă „obârșie“). Autorul cade pe spate când povestește cum Carol I „dădea mâna cu ’supușii’, întinzând două sau trei degete, după rangul fiecăruia, dar niciodată mâna întreagă“. Mai rar un așa Vodă, mein Herr!
Ce-ar mai fi de exemplificat? „Complexul de inferioritate“? Păi, cine zice, ăla e. Li se reproșează românilor și altora de prin preajmă că au „țări mici aflate mereu la cheremul altora“. Bun înțeles că de vină sunt acești „mici“. Drept care, „românii își descoperă ‘neînsemnătatea’“. Greu de pătruns o asemenea – să-i zicem – logică. Poate doar apelând la morala fabulei cu lupul și mielul, unde mielul e de vină.
O copită se cădea să fie dată și „epocii de aur“ a lui Ceaușescu, și chiar „unde-i greu voinicului“, adică într-unul dintre puținele lucruri de fală ale vremii: prestigiul țării în lume. După ce zice despre Ceaușescu cum că a fost „unul dintre marii actori mondiali“, „singurul care“, „inteligenta incontestabilă și intuiție sigură“, „un mediator ideal“, „era peste tot“, „supremă recunoaștere“ (adică eterna caleașcă regală britanică) și alte câte și mai câte, autorul se întreabă, ca baciul ardelean din banc: „La ce au servit toate acestea? La nimic“. Bună și asta.
E lucru de mirare în această carte cum fiecare propoziție și frântură de fraza mustește de maliție, dispreț, greață sau venin. Parcă o muscă sâcâitoare s-ar așeza taman pe rândul pe care-l citești și tot dai din mână până faci tic. Drept care, gata. Nu exegeză, nici măcar zeamă lungă de pamflet, pentru Lucian Boia, "De ce este Romania altfel?", Humanitas, 2012. O întristată adunare, însă, parcă tot i s-ar fi cuvenit. Și a fost. Iat-o consemnată într-un dosar de gazetă, după cum citim:“ Dilema veche de săptămâna aceasta se întreabă: Este România altfel?. Dosarul conține intervențiile participanților la dezbaterea pe marginea cărții De ce este România altfel? de Lucian Boia, organizată pe 20 februarie de către Colegiul „Noua Europă“, Editura Humanitas și Clubul Dilema veche“. De ce este România altfel? Prostimea ar zice că și pentru a se mira cei de-alde dânșii, de mai sus.
Corneliu Vlad
