Acasă Lumea-i Cum Este Scriitorimea secolului XXI

Scriitorimea secolului XXI

DISTRIBUIȚI

“O specie umană este pe cale de dispariţie: scriitorul”, avertiza sumbru, în urmă cu câţiva ani, literatul francez Frederic Martel, într-o “Scrisoare către scriitorii francezi din secolul XXI”. Şi explica: faptul că “este imposibil de trăit din scris. Tranziţia numerică afectează toate sectoarele culturii, dar ea ameninţă cu dispariţia mai ales scriitorii”. De fapt, totul, în lumea cărţii, se schimbă: bibliotecile şi librăriile, editarea, tipărirea, difuzarea, funcţia critică, percepţia publicului. Cu 180 de ani mai devreme, tot într-o scrisoare deschisă către confraţi, Balzac trăgea acelaşi semnal de alarmă. Dar “specia” scriitorului pare să fi supravieţuit mereu, cel mai recent, la noi, încercărilor tranziţiei post-comuniste şi actualei post-tranziţii. O dovedeşte, în felul sau, şi prozatorul, poetul şi eseistul Ion Lazu, care este, poate, scriitorul român de azi cel mai ataşat condiţiei şi misiunilor breslei, ca entitate – totuşi – de creatori spirituali. El este reprezentativ pentru această “populaţie singulară”, cum numea cineva scriitorimea, pentru că îi este sortit să ducă o viaţă dublă: una profesională şi una literară. Ion Lazu este geolog “la bază, cu cartea de munc㔺i vreme de 38 de ani a străbătut, mai ales cu pasul, cotloanele cele mai ascunse ale patriei, departe de lumea cenaclurilor, saloanelor de carte şi bodegilor boemei din Bucureşti şi alte “centre culturale”. De aici, probabil şi această acuitate în trăirea conştientă şi continuă a condiţiei sociale de scriitor, care îl face pe Ion Lazu să fie mai solidar, inclusiv prin acţiune, cu confraţii de condei. Prin investigaţiile şi strădaniile sale au fost puse, în Bucureşti, circa 200 de plăcuţe memoriale pentru scriitori dispăruţi, la care s-au adăugat şi alte câteva proiecte pentru perpetuarea amintirii scriitorilor înaintaşi şi – ultimul enumerat, dar nu şi cel mai puţin important fapt în materie – ţine, de ani de zile, un jurnal personal (dar din care editează mereu), o cronică sui generis a “mişcării literelor” de la noi din 1990 încoace. Au apărut, până acum, şase volume, alte şapte îşi aşteaptă rândul, iar un al optelea (de fapt al 14-lea) aflăm că “este în curs de elaborare”.
“Ce e rememorarea? E o apă care te ia şi te poartă nu se ştie încotro”, susţine, cu o viclenie benignă, naratorul. Căci însemnările sale semnificative şi pertinente dau samă, în felul lor, despre lumea literară şi artistică, de fapt lumea publică – şi nu numai – prin care se mişcă, după 1989, autorul. Oricum, am găsit în aceste mii de pagini tangenţe surprinzătoare cu constatările unui studio-anchetă alcătuit de un universitar francez, Bernard Lahire, sociolog ca formaţie, care a stat vorba cu câteva zeci de scriitori din regiunea Rhone-Alpes pe tema “Condiţia literară – dubla viaţă a scriitorului” (acesta fiind şi titlul cărţii). Scriitorii, constată el, sunt încercaţi de fapt cam de aceleaşi reflecţii şi întrebări cotidiene, chiar dacă “fiecare are impresia că trăieşte ceva pur personal. Dar între ei sunt proximităţi extraordinare şi acest fapt nu trebuie să surprindă : dacă pui oamenii în situaţii destul de asemănătoare, vei constata că ei gândesc şi simt mai mult sau mai puţin acelaşi lucruri, trăiesc cam acelaşi experienţe, se confruntă cu probleme asemănătoare, şi suferă practic de aceleaşi rele”. În naraţiunea lui Ion Lazu, constatarea sociologului francez se confirmă, inclusiv prin abundenta anecdotică (deşi parcă prea sobră) cuprinsă în însemnările de jurnal. Remarcabile, prin subtilitatea lor, sunt şi reflecţiile acestui “grefier al secolului”, cum ar fi spus acelaşi Balzac. Iată, spre exemplificare: “Azi am văzut pe stradă doi oameni venind spre mine şi mi-am spus: ăştia sunt străini; într-adevăr, când au trecut pe lângă mine i-am auzit vorbind englezeşte. De ce crezi oare că i-am simţit a fi străini? Nu erau nici mai frumoşi, nici mai bine îmbrăcaţi, nici mai bogaţi măcar, dar aveau pe feţe altă mină, relaxată, detaşată, altă privire, trăsături distinse, blajine; pe când pe faţa noastră, cred că şi pe a mea se vede hărţuiala şi zbuciumul de zi cu zi, în structura noastră şi pe feţe, în gesturi, mimică. “
Apud Cehov, Ion Lazu ne spune că “rusului îi plac mai mult amintirile decât viaţa propriu-zisă”. Se pare, însă, că nu doar rusului îi plac amintirile. (MagnaNews.ro)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.