Acasă Lumea-i Cum Este Unde fug marii europeni de continentul lor

Unde fug marii europeni de continentul lor

DISTRIBUIȚI

Anul 2016 găseşte Europa Unită înfundându-se parcă fără putinţă de împotrivire într-o stare dramatică, absurdă şi chiar hilară, dacă într-adevăr cuiva i-ar veni să râdă. Dramatică, pentru că revine tot mai insistent şi mai agasant întrebarea care mai e rostul Uniunii dacă nimeni nu-i prea mai vede foloase  şi la ce bun spaţiul Schengen dacă între statele membre încep să se ridice din nou ziduri, baraje de sârmă ghimpată, puncte de trecere cu controale riguroase şi frontiere straşnic păzite. Şi Uniunea Europeană, şi spaţiul Schengen, dar şi zona euro, dacă vor să supravieţuiască, trebuie regândite, trebuie să devină altceva.  Până atunci însă, fiecare încearcă să se scoată din impas cum crede de cuviinţă. După cum vom vedea.
De ce este  ar fi situaţia UE şi hilară, şi absurdă? Pentru că, în efortul de a ieşi din fundătură, protagoniştii UE recurg la soluţia de a fugi înainte, adică spre câte o “ieşire” a UE (nu din UE) , una care înseamnă de fapt nu un final, ci o altă perspectivă.  Cu alte cuvinte, îşi caută o cale proprie, naţională de evoluţie, ceea ce nu înseamnă însă  neapărat nici abandonarea UE, dar nici salvarea Europei Unite. Calea este   implicarea în felurite sinergii extra- (iar după unii  chiar anti-) europene. Rusia, Turcia, China, sunt oare prieteni la cataramă cu UE? Europeistii duri şi puri cred că nu, dar  membri importanţi ai Uniunii le solicită, tot mai insistent,  colaborarea. Cu o seriozitate demnă de Buster Keaton, doi autori americani de la Euro Group, Ian Bremmer şi Cliff Kupchan, constată că principalele state membre ale Uniunii – Marea Britanie, Germania şi Franţa, îşi caută formule proprii, naţionale  pentru ieşirea din criză (totuşi) comună a Europei. Şi ce-ar fi rău în asta, dacă şi Statele Unite au ales să se  consacre temeinic  unui nou neoizolationism (dar numai faţă de vechiul continent!). Noii linii a Washingtonului i s-a construit de altfel şi un eşafodaj teoretic, prin formula-găselnita leading from behind (a conduce din fundal), care într-o traducere  mai de-a dreptul poate însemna fie derobare de răspundere faţă de “lumea liberă” din vremea războiului rece, fie calcul individualist de tipul “să se mai apere şi singuri, pe banii lor, europenii”. Amuzant, dar în cheia de rasu’-plânsu’, e că nu numai America, ci şi Anglia, şi Germania, şi Franţa, îşi fixează priorităţi extra- or semi- europene.  Dacă Statele Unite încearcă preocupare şi temeri crescânde în perspectiva unor ciocniri acute de interese strategice cu China în spaţiul Asia-Pacific, marile puteri europene, îşi alimentează speranţa că prin felurite tipuri de parteneriate îşi vor putea recăpăta energia necesară pentru efortul european prestat în “atelajul eterogen” (vorba fabulistului cu racul, ştiuca şi broasca) de la Bruxelles. Cei doi autori americani  observă că Marea Britanie a pus ochii pe cooperarea economică cu China, Franţa – pe Rusia (inclusiv în domeniul antitero), iar Germania – pe Turcia (prima urgenţă fiind stabilizarea migraţiilor către Europa).
Încadrată într-o asemenea onorabilă rama europeană (ba chiar euroatlantica),  mai vechea aspiraţie/tentativă germană de distanţare faţă de Occident nu ar  mai trebui să pară chiar atât de scandaloasă marilor ei aliaţi europeni, mai ales că aceştia au în spate un faimos patrimoniu istoric extraeuropean de extracţie colonială. Numai că Germania are şi ea un ditamai  handicap istoric,  cele două războaie mondiale şi  învoielile Berlin-Moscova. O  “grea moştenire” care face că orientările şi intenţiile de politică internaţională ale Berlinului să-i sensibilizeze şi alerteze prompt şi pe aliaţii vest-europeni, şi Statele Unite.
Să ne amintim cât de şocante au părut, la începutul anilor 2000, primele semne de nesupunere a Berlinului  la rigorile sacrosanctei unităţi şi solidarităţi occidentale.  “Neparticiparea Germaniei la războiul din Golf a însemnat mai mult decât au însemnat participarea Franţei şi Angliei – scria indignat, la vremea respectivă, venerabilul germanolog francez Joseph Rovan, fost deţinut la Auschwitz. La Paris şi nu numai, multă lume se întreabă neliniştită dacă Germania unită nu se va comporta în scurtă vreme ca o mare putere exigentă  şi dominatoare”. Politologul francez amintea, cu vizibil reproş, că ”din 1950 Germania, sau oricum Germania liberă,  şi-a luat locul – şi a fost primită – în rândul învingătorilor din 1945, angajaţi în acel moment într-o luptă a cărei principală miza era chiar soarta Germaniei, iar în toate marile probleme care timp de peste o jumătate de secol  s-au centrat pe problemă germană, America i-a dat Republicii Federale un sprijin necondiţionat”. După această mustrare pentru ingratitudine, Rovan remarcă, aproape solemn, că, în timpul războiului din Irak,  “pentru prima oară după 1950, America, Anglia şi Franţa s-au angajat împreună într-o problemă de importanţă mondială, iar Germania s-a ţinut deoparte”. Şi autorul francez încheia avertizând : “ Nu ne-am putea imagina cum ar putea fi resorbite cu uşurinţă consecinţele acestei scindări.”
Numai că viaţa (şi politicienii) posedă mai multă imaginaţie decât politologii. Căci  lucrurile aveau să înainteze chiar pe această cale, de politică tot mai diferenţiată a Berlinului în cadrul alianţelor şi parteneriatelor intraoccidentale. Un proces intrat parcă în firea lucrurilor, chiar dacă punctat uneori de momente mai mult sau mai puţin dramatice, ba chiar şi cu episoade de-a dreptul critice în relaţiile dintre Berlin şi Washington sau dintre Berlin şi Paris. Dar partenerii au avut grijă, de fiecare dată, să acţioneze prompt pentru aplanarea crizei şi muşamalizarea cazului. Distanţarea, de fapt emanciparea  Germaniei faţă de Europa – şi chiar faţă de Occident – e un proces în desfăşurare.  Prudent, discret, fără grabă şi mişcări spectaculoase, dar cert şi temeinic.
Acum, întrebarea este: până unde va întinde Berlinul coarda carel ţine legată Germania de Europa? Pentru că, să nu uităm, ancorarea de Europa, de Occident de fapt (vestitul Westbindung), a fost nu doar coordonată esentială a politicii externe a cancelarului Adenauer, ci, de fapt, formula salvatoare, existenţială, prin care Germania a reintrat în familia naţiunilor după „momentul zero” al capitulării necondiţionate din 1945.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.