Gândindu-ne la arta contemporană, probabil primele cuvinte care ne-ar veni în minte ar fi: inovație, excentricitate, pete de culoare aruncate aiurea. Cu gândurile astea în minte, în noiembrie 2009 am avut ocazia să merg la Londra, hotărâtă să vizitez Tate Britain, unde avea loc faimosul Turner Prize – un premiu care se oferă anual celui mai proeminent artist britanic sub 50 de ani. Ajunsă acolo, am rămas cumva șocată, amuzată și confuză când am văzut că premiul a fost acordat lui Richard Wright, ale cărui lucrări constau, foarte simplu, în: un perete alb, cu cercuri albastre pictate într-o linie dreaptă. Pe bune, cel mai prestigios premiu de artă din Marea Britanie oferit unui perete punctat? Desigur, dacă ascultăm explicația lui, părerea ni se poate schimba, ba chiar ajungem să avem o viziune romantică asupra lucrărilor lui. El spune că vrea să surprindă atmosfera spațiului acela și emoțiile ce plutesc în aer printr-o sinteză și printr-un mediu care nu este durabil – respectiv un perete (care nu va rezista timpului), prin urmare accentuând efemerul momentului. Nu am plecat de acolo foarte optimistă.
Impas
Cu riscul de a fi destul de cinică, cred că „arta“ în ziua de azi a ajuns într-un impas, cade în prăpastie, nu mai are nicio fundație și nicio urmare; ceea ce numim „artă“ nu mai e nimic și în același timp e tot ceea ce vrem noi să fie. Dacă ne uităm în ce constă arta contemporană astăzi, variază de la un punct, o linie, o pungă de gunoi în mijlocul sălii, un WC pictat, scaune supradimensionate și multe plagieri ale petelor lui Mark Rothko. În principiu, e doar o idee, un expozeu al unei frustrări sau mânii, este absolut orice cât timp e acompaniat de un titlu sau de o descriere complexă care să îndrume privitorul spre înțelegerea și transformarea nimicului într-o întreagă teorie ideologică. Definiția de dicționar a artei ar fi: „un obiect estetic“. Dacă luăm o definiție generală mai profundă, arta ar fi un obiect ce poate evoca privitorului un anumit sentiment, obiect obținut prin filtrarea realității de către autor. De multe ori, o educație artistică, un porces de gândire și o tehnică solidă sunt recomandate. Din păcate, artiștilor din ziua de azi le lipsesc multe dintre aceste trăsături, iar „operele“ lor ori sunt orientate spre artist exclusiv – negând o imagine de ansamblu, așadar degenerând ușor într-o sinteză excentrică a unui gând, care în final reprezintă ceva care numai pentru artist se leagă de realitate (de exemplu am văzut într-o galerie un tablou, o pânză 2m/2m de un roșu închis, cu două linii drepte, una albă și una roșie, intitulat „Adam și Eva“) -, ori artiștii pot aluneca în cealaltă extremă, orientați doar spre venit material, încercând să fie cât mai comerciali posibil – asta se poate atinge ori prin kitsch, ori prin aceeași ilustrație de concept care poate fi atât de nouă și șocantă încât cumpărătorii copleșiți și necunoscători o confundă cu arta (o pânză uriașă uniformă albastru sau curcubeu). Arta contemporană (în special abstractă) azi nu evocă mai nimic în afară de confuzie și e complet dependentă de titlu ca să poată exprima ceva, caz în care devine pur și simplu literatură.
Despre „Necunoscut“
Altă variantă este frecventul titlu „Necunoscut“ sau „Untitled“, în care privitorul rămâne pur și simplu confuz, iar această derulare de cauză și efect este atât de impersonală încât contrazice scopul artei. Așadar, unde se află arta cotemporană acum? După mine, a vrut să reinventeze roata și a eșuat (a reinventat doar bățul), iar după ce fiecare curent artistic de la Renaștere la Expresionism a inovat și îmbogățit, arta contemporană a vrut același lucru, dar a rămas în pană de inspirație și s-a bazat pe rațiune și idee să o scoată la suprafață. Așadar, unde se situează arta contemporană în România? Din păcate, nu e nici una, nici alta. Nu are resursele necesare încât să se alăture mișcării acesteia cu dorința de senzaționalism și monumental, dar nici nu vrea tot timpul să abordeze o manieră clasică. În consecință, arta contemporană românească pendulează între stiluri și idei vechi și noi. Istoric vorbind, nu ne putem numi slabi din punct de vedere artistic, chiar deloc. România a produs multe talente, mai mult sau mai puțin cunoscute, unele atingând un nivel de recunoaștere internațională, ca Victor Brauner, Brâncuși și eventual Grigorescu. Avem o istorie destul de variată, de la arta religioasă, țărănească, clasică și până la impresionism și Dada. Totul până aici; acum facem parte din același blocaj artistic ca și restul lumii, doar că într-un grad și mai mare de lipsă de inspirație. Cât timp alții construiesc scaunele acelea supradimensionate și își permit să umple pânze uriașe cu puncte minuscule și încă să fie cumpărate, „industria“ artelor plastice aici e destul de slabă. Puține fonduri, puține materiale, puține oportunități de expunere și de cumpărare. Majoritatea artiștilor aplică principii vechi, temându-se de inovare, lucru care nu este neapărat rău, ci doar nereprezentativ pentru ce ar trebui să fie această perioadă.
Viitorul e în trecut?
Desigur, sunt și excepții, artiști care, deși nu au recreat cubismul, au reușit să depășească limitele așteptărilor, să pună teme arhaice în noi perspective, totul legat de o tehnică fenomenală și bine construită. De exemplu, Ștefan Pelmuș și Sorin Ilfoveanu au reușit să încorporeze ruralul și misticul în lucrările lor, deși au o abordare modernă, ajungând în stadiul de a crea artă în sensul complet al cuvântului, îmbinând mesajul cu esteticul. Am mai fost martori și la noua expoziție a Marilenei Murariu, care a fost un șoc nu numai prin cromatica ei violentă și suprafețe mari, dar mai ales prin mesajul politic puternic și tăios. Așadar, arta contemporană încă există în România și poate fi considerată bună, doar că, din păcate, cu greu aflăm de ea, iar ei îi e foarte greu să evolueze. Considerând viitorul artei contemporane în România, el nu pare atât de sumbru. În contrast cu școlile de artă străine, în care se pune accentul pe libertatea de exprimare în orice condiții, s-ar putea spune că aici încă se oferă o completă educație tehnică, talente noi înflorind constant. Este o singură problemă: această înverșunare în tehnică ar putea fi considerată drept limitativă, iar exprimarea proprie – îngrădită; mai mult, majoritatea acestor tineri vor renunța sau vor rămâne nedescoperiți din cauza lipsei de stimulare, apreciere și suficiente fonduri – deși apariția recentă a fondului de investiții Certinvest Arta Românească este extrem de încurajatoare, acesta fiind primul fond din România care va investi direct în opere de artă, ajutând la îmbunătățirea și propagarea lumii artei în România.
În consecință, cum ar arăta situația artei contemporane în România, la urma urmei? Având în vedere că artele nu sunt numai un mediu important de exprimare, ci și o componentă vitală în cultura oricărei societăți, nu ar trebui neglijate. Global și local, imaginea artei momentan se caracterizează în fundația trecutului și nu prin ce se întâmplă în prezent și probabil va mai trece o perioadă de timp până să fim din nou pregătiți să-i schimbăm traiectoria, dar putem măcar treptat să-i tot întărim construcția pentru o evoluție sănătoasă undeva și cândva.
Alexandra Lulache
CURENTUL nu a primit și nu primește bani de la guvern, ministere, instituții publice și nici de la partide.
Informațiile publicate pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
