Virgil Magureanu – iesirea din umbra

Periodic, o stafie bantuie prin politica romaneasca. Din 1990 incoace, in perioade de relativa acalmie, Virgil Magureanu apare brusc pe prima pagina a cotidianelor, legat aproape de fiecare data de ite incalcite, iar declaratiile pe care le da, desi clare si coerente, lasa intotdeauna in urma intrebari fara raspuns.

De curand, contactele cu Partidul National Roman, avute de noul presedinte al PD, Traian Basescu, l-au readus in actualitate pe unul dintre oamenii politici romani cu cea mai pregnanta imagine.

Sambata, 26 mai, in emisiunea -Decriptaj-, realizata de Horea Badau si difuzata pe Radio Delta rfi, cunoscutul analist si om de presa Ion Cristoiu a emis ipoteza ca Traian Basescu a lansat -un balon de incercare- prin ideea absorbtiei PNR (sau a unei parti a acestuia) in PD. Argumentul ar fi testarea reactiei clasei politice si a membrilor propriului partid la un stimul presupus a genera o reactie rapida si emotionala.

Am incercat sa urmarim in materialul de astazi evolutia imaginii lui Virgil Magureanu, precum si implicatiile intrarii sale in politica.

Marele Anonim

Daca s-ar pune intrebarea -Cine este Magureanu?-, cei mai multi ar raspunde ca este fostul sef al SRI, liderul Partidului National Roman, Profesorul sau sarpele cu ochelari. Altii, mai putini, ar aminti de fostul capitan in Securitate, care se numea fie Imre Asztalos, fie Mihaila Mihai – cu cat mai multe sunt numele, cu atat mai mare devine anonimatul. Insa, daca s-ar pune intrebarea -Cum este Magureanu?-, replica ar fi mult mai nesigura: straniu, controversat sau misterios. Restul atributelor care i se asociaza in mod curent – abil, inteligent, perfid, cu relatii, periculos, retras etc. – sunt de fapt derivate din aura de mister pe care a reusit sa si-o creeze. Spre deosebire de cei mai multi dintre actorii politici, conceptele care alcatuiesc imaginea lui Virgil Magureanu sunt de fapt doar presupozitiile cu care imaginarul colectiv incearca sa acopere golul de imagine care -invaluie- acest personaj. Misterul este, de fapt, trasatura esentiala a imaginii sale. Rarele sale aparitii in spatiul mediatic, in care s-a prezentat intr-o atitudine retinuta, de cele mai multe ori discreta, dovedesc faptul ca aceasta aura de mister nu este un rezultat intamplator, ci o constructie atent studiata. In perceptia opiniei publice, Virgil Magureanu este mai degraba omul care nu se dezvaluie, lasand astfel impresia ca este cel care se afla in spatele realitatilor bine cunoscute, adica o eminenta cenusie care manevreaza mecanismul complex al politicii romanesti. Avand in vedere specializarea sa in filozofie, nu e surprinzator ca el este cel care respecta in modul cel mai strict zicala: -daca taceai, filosof ramaneai-.

Estimarea beneficiilor non-imaginii care il caracterizeaza pe Virgil Magureanu mizeaza pe un proces cu origini arhaice, care continua sa functioneze si azi in mentalul colectiv. Misterul a fost dintotdeauna asociat cu conceptul de putere, incepand de la preotii egipteni, trecand prin cei 1.000 de ani ai Templierilor si pana in zilele noastre, la Masonerie. Chiar originea acestui termen – initiere secreta – sustine aceasta asociere a misterului cu puterea oculta, care, tocmai prin caracterul sau indefinibil, pare a fi superioara puterii vizibile, care se exercita in mod direct asupra realitatilor cotidiene.

Datorita acestei componente tainice, la Virgil Magureanu intalnim cea mai rafinata forma a virtutii de securist (la care ne-am referit intr-un material anterior). Imaginea securistului cu relatii, uns cu toate alifiile, este amplificata de aura de mister care il invaluie. Acesta este si motivul pentru care, in comparatie cu ceilalti fosti securisti, blamati in presa, despre Virgil Magureanu se vorbeste mai mult in soapta, cu subinteles. Fata de oamenii politici obisnuiti, Virgil Magureanu nu vaneaza nici voturile, nici bunavointa electoratului, nici functiile aflate sub lumina reflectoarelor. El este constient ca imaginea sa controversata nu ar putea suferi transformari atat de radicale, care sa-i permita o angajare directa in lupta pentru putere. Iesirea lui Magureanu de sub valul de mister ar insemna intrarea sa in banalitate. De aceea, a preferat locul din umbra, unde poate obtine prin intermediari ceea ce nu poate castiga prin forte proprii. Si-a creat un partid, dar a ales postul de secretar general, cedand functia de presedinte. A intrat in cursa electorala, fara insa a raspandi vreun afis cu chipul sau si fara a se angaja in competitia prezidentiala. Mai nou, a acceptat negocierile cu Partidul Democrat, dupa ce a fost anuntat ca nu va primi functii (ne intrebam care mai e obiectul negocierii?) si dupa ce a fost catalogat ca un -virus- care infesteaza partidele. Toate aceste actiuni, care aparent nu au legatura cu procedurile electorale, ne amintesc de faptul ca politica nu se face numai in fata camerelor de luat vederi, ca mai exista o fata nevazuta a lumii (sau a Lunii) adancita in mister. La nivel de imagine, ramane presupozitia ca in acea parte intunecata subzista de fapt adevarata putere, accesibila doar initiatilor. In termenii lui Lucian Blaga – filosoful misterelor -, am putea spune ca realitatea paradisiaca a scenei politice romanesti este din cand in cand perturbata de actiunile luciferice ale Marelui Anonim. Poate ca, tocmai de aceea, sarpele cu ochelari are inca puterea de a ispiti partidele din Paradisul parlamentar. Mesajul ispititor este acelasi: cunoasterea inseamna putere!

Politica dupa manual

Unul dintre cei cativa studenti preferati ai politologului Ovidiu Trasnea (un altul a fost Vladimir Tismaneanu), Virgil Magureanu, a fost un patrunzator specialist in sociologie politica al fostei Academii de Partid -Stefan Gheorghiu-. Pentru o scurta perioada (despre care a afirmat ca a insemnat satisfacerea serviciului militar), a facut parte din structurile fostei Securitati si a fost ridicat la putere de conjunctura favorabila de dupa revolutia din decembrie 1989. Notorietatea a dobandit-o prin faptul ca, in primii sapte ani postrevolutionari, a detinut functia de sef al SRI. Acestea sunt realitatile si, in ciuda a ceea ce se afirma deseori in mass-media, Virgil Magureanu este un personaj descifrabil si lesne incadrabil intr-o categorie.

Teoretician al puterii politice (profesor si autor al unor lucrari de sociologie politica foarte apreciate), el provine, ca si alti demnitari sau oameni politici de astazi (Ioan Mircea Pascu, Vasile Secares, Mugur Isarescu sau Vladimir Pasti), dintr-un anumit cerc de elita. Este vorba despre acea elita cultivata si deschisa spre Occident, formata la sfarsitul deceniului sapte, careia esecul comunismului i s-a infatisat cu claritate chiar inaintea venirii la putere a lui Gorbaciov. S-a discutat destul de mult, fara sa se lamureasca insa niciodata pe deplin despre intalnirile conspirative Magureanu – Iliescu din anii *80. Reale sau nu, aceste zvonuri au conturat o prima trasatura de imagine a lui Virgil Magureanu: cea de -om din umbra-, de -complotist-.

Dupa cum s-a putut observa si la alti congeneri si oameni cu o istorie personala asemanatoare, profesorul Virgil Magureanu nu a fost perceput ca un om politic autentic. In perioada in care s-a aflat la conducerea SRI, Virgil Magureanu a fost asimilat unui tehnocrat si, prin relatia privilegiata pe care o avea cu varfurile puterii, si-a dobandit cea de a doua trasatura de imagine, cea de -eminenta cenusie-. Aceasta trasatura, foarte importanta, l-a situat pe Virgil Magureanu deasupra politicii. Exemplul sau il ilustreaza pe cel al unei categorii intregi, initiata in teoriile puterii politice, dar incapabila sa le dezvolte in practica. Coborat pe scena politica in postura de actor, Virgil Magureanu este o palida copie a politologului si o si mai palida copie a directorului SRI. Ca sa ne explicam, vom face mai intai o constatare simpla: din 1997, ca actor, Virgil Magureanu este un periferic in politica romaneasca. Unul cu potential, dar totusi un periferic. In politica, un periferic este inevitabil slab, oricat de abil ar fi. Iar Virgil Magureanu este un personaj abil, lucru care insa nu-i foloseste prea mult. Totusi, el este un personaj activ. Este insa simptomatic faptul ca tovarasia politica pe care a avut-o in ultima vreme este tot cea a unor marginali si, in plus, a unora (fie ei si spectaculosi) cu o imagine predominant negativa: Viorel Catarama si Marian Munteanu.

Munca de partid desfasurata de Virgil Magureanu dupa 1997 a fost, pentru observatorul atent, un exemplu de seriozitate si precizie stiintifica. Probabil ca nici o alta formatiune politica nu s-a pregatit pentru alegerile din 2000 la fel de riguros. Pozitionand partidul (PNR) in zona de centru-dreapta, Virgil Magureanu a sesizat ca pentru electorul roman – si mai ales pentru micul intreprinzator sau micul proprietar agricol – termenii de stanga sau dreapta, liberalism sau social-democratie nu mai sunt atractivi. El a sesizat ca nici unul dintre partidele postdecembriste nu a oferit un proiect de viitor pentru romani, existand o importanta lacuna la nivelul identitatii majoritatii populatiei.

Nationalismul promovat de PNR s-a vrut, deci, orientat mai degraba catre mandria identitatii proprii, un nationalism moderat sau un patriotism luminat, in nici un caz conceput ca o constructie impotriva UDMR (asa cum fusese PUNR-ul lui Gheorghe Funar). In concordanta cu imaginea lui Virgil Magureanu insusi, nationalismul PNR este un nationalism birocratic, de functionar care respecta deciziile unor instante superioare, pe care nu le cunoaste neaparat direct, dar fata de care se simte atasat prin convingere.

Virgil Magureanu a inteles, de asemenea, ca propria lui persoana in fruntea partidului stanjeneste imaginea acestuia. A incercat, de aceea, sa impuna ca lideri ai partidului persoane deasupra banuielilor de colaborationism sau implicare in politica antedecembrista. In campania locala pentru Primaria Capitalei, PNR a avut un candidat selectat dupa toate regulile sociologice si prezentat, de asemenea, printr-o campanie profesionista de comunicare. Toate acestea au facut ca, la alegerile locale, PNR sa obtina un rezultat bun fata de anvergura partidului. Pentru alegerile generale, Virgil Magureanu a accentuat mesajul national, prin constituirea aliantei cu PUNR, si a ales un candidat-surpriza pentru Presedintie. Un om tanar, cu o notorietate bine stabilita, carismatic: Marian Munteanu. Din pacate, desi Virgil Magureanu s-a mentinut in umbra, asocierea dintre el si fostul lider al Pietei Universitatii a generat un efect de profund negativ intr-o mare parte a presei, ceea ce a condus pana la urma la abandonul lui Marian Munteanu.

Am rememorat aceste aspecte pentru a evidentia faptul ca partidul care a castigat, pentru unii surprinzator, la alegerile din toamna lui 2000 – PRM – a avut exact aceeasi strategie: nu a atacat direct UDMR, a construit mesaje pe ideea identitatii romanesti, a respins politicianismul si etichetarile dreapta-stanga, a avut un candidat tanar si carismatic.

In aceste conditii, se pune intrebarea: de ce a castigat atat de mult PRM, iar PNR a pierdut?

Dincolo de diferentele obiective (numar de membri, structuri in teritoriu, fonduri), credem ca factorul esential care a diferentiat cele doua partide, cei doi lideri si, implicit, rezultatul alegerilor a fost pasiunea, capacitatea de a electriza masele. Si Virgil Magureanu, si Corneliu Vadim Tudor sunt sociologi, atat PNR, cat si PRM s-au bazat pe sondaje de opinie si cercetari calitative. Tot acest aparat stiintific nu este insa suficient pentru a atinge in mod eficient latura emotionala a electoratului.

Virgil Magureanu declara la parasirea postului de director SRI ca marea sa pasiune este politica si ca doreste sa infiinteze un partid politic serios si solid. Pana acum, incercarile sale au dat gres. Mai mult, cel despre care toata lumea crede ca stapaneste un munte de dosare secrete a dobandit o aura stranie de personaj care -leaga cununiile- oricarui partener politic.

Un caz de revenire in sfera puterii

In contextul mai larg al dezbaterii asupra periferiei politice romanesti (din care excludem partidele-fantoma), observam ca, excluzand PSDR pe cale sa fuzioneze cu PDSR, zona se imparte in trei: exista in primul rand PNTCD (partid cu o legitimare istorica si doctrina politica bine conturata), apoi ApR, UFD si PUR (creatii postdecembriste fluctuante in zona de centru), si, in sfarsit, PNR si PUNR (promotoarele elementelor nationale, in afara PRM). Pentru a scapa de periferie, liderii acestor partide nu prea au de ales. Fie se resemneaza si raman partide de buzunar care pot pastra cateva primarii si pot da un plus de onorabilitate unor oameni de afaceri locali, fie incearca sa revina in zona parlamentara. Cea mai scurta cale de revenire este absorbirea de catre alte partide. Prima ocazie serioasa pentru Virgil Magureanu de a iesi din periferie a venit o data cu propunerea lui Petre Roman de a constitui Alternativa 2004, care urma sa cuprinda PD, ApR si AN (PUNR+PNR). Repetata de Traian Basescu sub o forma mai directa – cea a fuziunii -, propunerea care i se face lui Virgil Magureanu de a pasi in cercul select al puterii este o sansa pe care omul politic Virgil Magureanu nu-si poate permite s-o rateze. Aceasta sansa poate constitui o excelenta cura pentru bovarismul personajului politic, care se afla de prea mult timp printre -pigmeii politici- ca sa nu-si doreasca ceva comparabil cu influenta pe care a avut-o odata la varful puterii din Romania.

Exista insa si o a doua conditie pentru ca personajul politic Virgil Magureanu sa revina. Este vorba de confruntarea – pana acum evitata sau amanata – cu propria sa imagine. Nu credem ca perceptia comuna de -stapan peste dosare secrete- reflecta realitatea. Pe de o parte, este aproape imposibil ca o persoana, fie ea si directorul SRI, sa sustraga, sa copieze sau sa memoreze suficiente dosare pentru a da capital politic unui intreg partid. Pe de alta parte, societatea romaneasca isi accelereaza vizibil evolutia, si secretele de actualitate nu pot fi mai vechi de cinci-sase ani. Cu fiecare zi, trecutul e tot mai departe. Problema lui Virgil Magureanu este aceea ca el s-a complacut in rolul de -eminenta cenusie-, de atotstiutor anonim, de centru de putere oculta. Aceasta imagine era potrivita pentru directorul SRI, dar negativeaza puternic pe omul politic care vrea sa iasa in fata electoratului, pe scena intens luminata de reflectoarele mass-media. Pentru a deveni un actor politic pe masura potentialului sau, Virgil Magureanu trebuie sa-si gaseasca o imagine pozitiva.

Tipologia directorului de serviciu secret

In momentul in care se discuta despre SRI, vrand-nevrand, gandul ne trimite la persoana lui Virgil Magureanu. Asocierea implicita are la baza faptul ca Virgil Magureanu a intemeiat SRI in perioada cea mai framantata de supozitii si presupozitii cu privire la evenimentele care au urmat Revolutiei din *89. In acel timp, foamea de informatii adevarate – care a aparut ca o consecinta a lungii perioade de propaganda si trucaje – a exercitat o presiune considerabila pentru dezvaluirea adevarurilor care erau banuite, dar neconfirmate. Simultan insa, foamea de adevar a creat un spatiu larg pentru propagarea dezinformarii, a zvonurilor si ipotezelor obscure, care au accentuat confuziile si controversele cu privire la ceea ce s-a aflat in spatele spectacolului din timpul evenimentelor decembriste. In acest mediu informational controversat s-a creat convingerea ca exista un numar restrans de alesi ai istoriei care se afla in posesia adevarului adevarat, indicandu-se presupozitia ca toate firele -razboiului informational- se opreau la nou-creatul Serviciu Roman de Informatii si la directorul sau, Virgil Magureanu. Astfel, controversatul intemeietor a devenit un punct de reper care nu poate fi ignorat in discutiile referitoare la evolutia serviciilor de informatii din Romania. In consecinta, toti cei care i-au urmat la conducerea SRI sau care s-au aflat in fruntea altor institutii similare continua sa fie judecati prin asocierea cu persoana sa.

Am incercat sa schitam cateva tipologii de imagine posibile pentru fosti, actuali si viitori conducatori ai institutiilor sigurantei nationale.

Virgil Magureanu este Intemeietorul.

Cel putin in perioada 1991-1996, SRI a suferit o serie de transformari, percepute in mod pozitiv si in interiorul institutiei: trecerea in rezerva a unor cadre care au avut functii in DSS, angajarea multor tineri si specialisti in stiinte umane, dar si alte domenii de activitate (IT, de exemplu), dotarea institutiei cu tehnologie moderna. Una dintre cele mai importante componente ale procesului de reforma din SRI are in vedere pregatirea cadrelor specializate in culegerea de informatii. In acest sens, Virgil Magureanu a initiat infiintarea Institutului Superior de Informatii (actuala Academie Nationala de Informatii), prima institutie romaneasca de formare a cadrelor de specialitate.

O lege intrata in vigoare dupa 1996 prevede ca directorii serviciilor de informatii sa nu intre in politica cel putin 10 ani de la schimbarea din functie; cum legea nu functioneaza insa retroactiv, Magureanu este perceput in momentul de fata a fi un personaj foarte puternic, vizat de unele partide politice

Dupa 1996, apare un nou tip de sef de serviciu secret, impus, conform algoritmului, de coalitia care a guvernat Romania in perioada 1996-2000. Este vorba despre omul politic, fara pregatire in domeniu, subordonat partidului sau (categoria celor -15.000 de specialisti-).

Acest tip (Costin Georgescu, Catalin Harnagea) este cel care nu are cunostinte in domeniul informatiilor, care se bazeaza numai pe suportul politic. Lipsa de pregatire de specialitate in domeniu a directorului SRI a determinat o restructurare a raporturilor de putere. Efectul a fost ca ofiteri de cariera din cadrul institutiei au preluat coordonarea de facto a activitatii SRI. In aceasta ordine de idei, a fost numit in functia de prim-adjunct al SRI generalul Vasile Lupu, care, practic, a condus SRI, iar imaginea lui Costin Georgescu s-a conturat ca una a Omului de fatada, care nu se implica in activitatea institutiei. Schimbarea raporturilor de putere a creat premisele tensionarii relatiilor din interiorul SRI.

Catalin Harnagea este, de asemenea, tipul nespecialistului sustinut politic, insa, spre deosebire de Costin Georgescu, acesta a fost mult mai vizibil printr-un activism politic sustinut. El impune o noua tipologie, aceea a Profitorului politic.

Dupa cum se vede, nici unul dintre conducatorii de pana acum ai serviciilor secrete nu au reusit sa aiba o imagine pozitiva, civila, in spatiul public. O cauza a acestei situatii o constituie suspiciunea si modul emotional de raportare a opiniei publice romanesti la tema institutiilor sigurantei nationale. In comparatie cu serviciile secrete occidentale, mult mai flexibile datorita structurii lor civile, serviciile secrete romanesti au dovedit o rigiditate accentuata in modul de functionare si adaptare la conditiile societatii democratice. O posibila explicatie a mentinerii structurii militare a serviciilor de informatii este legata de imposibilitatea motivarii substantiale a cadrelor. Pe fondul motivarii materiale deficitare a cadrelor, coeziunea, loialitatea si functionarea serviciilor de informatii romanesti sunt asigurate prin mecanismele psihologice ale organizarii de tip militar.

Este prematur sa-i incadram pe actualii directori ai SRI si SIE intr-o tipologie. Ei beneficiaza insa de avantajul intrarii societatii romanesti intr-o perioada politica mai calma, ceea ce permite o apreciere mai realista a activitatii institutiilor sigurantei nationale. Este de asteptat ca imaginile noilor directori de servicii secrete se vor dezvolta pe directiile profesionalismului, integrarii cu institutiile similare din spatiul euroatlantic, tehnicii ultrasofisticate. Atributul de putere va fi in continuare asociat acestor persoane, dar, pentru a nu intra in vizor criticii mass-media, el va fi probabil dublat de evidentierea corectitudinii politice.