Psihologia popoarelor și legendele lor

Sociologul francez Gustave Le Bon (1841-1931) este creatorul Teoriei privind Psihologia maselor. În lucrarea sa fundamentală „Psichologie des foules” [Psihologia mulțimilor]  Paris 1895, el prezintă mecanismele socio-psihologice prin care se crează „contagiunea” de la individ la individ, formându-se treptat opinii colective.

Savantul român Constantin Rădulescu Motru (1868-1957) este deschizătorul de drum în studierea psihologiei poporului nostru „Spiritul de turmă” reprezintă după Motru, una din principalele caracteristici ale națiunii noastre („imităm ca oile faptele din jur”).

În zilele noastre, psihologul Daniel David (n. 1970) Profesor Universitar la Cluj și cercetător la Institutul Albert Ellis din New York, a elaborat lucrarea „Psihologia Poporului Român” (2015). În această carte, David expune viziunea sa privind profilul psihologic al poporului nostru. „Lasă că merge și așa” ar fi caracterizarea succintă al acestui profil.

Albert Ellis (1913-2007), psiholog american evreu de origine, este unul din creatorii psihoterapiei comportamentale aplicată indivizilor și popoarelor.

În cele ce urmează, ne propunem să schițăm abordarea extraordinar de complexe a problemei psihologiei popoarelor din perspectiva legendelor specifice fiecărui popor.

În Anglia, Legenda Regelui Artur și a Cavalerilor Mesei Rotunde, s-a născut în secolul al XII-lea, reprezentând idealul cavaleresc al timpului. Regele și prietenii săi întruchipează concepția generoasă, de sorginte creștină, a „cavalerismului” dedicat binelui și frumuseții. Eroii – Artur, Lancelot, Guinevère trăiesc o viață dedicată luptei pentru patrie și bine, dar și sentimente înălțătoare și uneori sfâșietoare de dragoste.

Escalibur este sabia legendară a Regelui Artur, fiindu-i atribuite însușiri miraculoase.

În ce măsură legenda Regelui Artur reprezintă psihologia poporului englez, e greu de spus. Cele opt veacuri care s-au scurs de la minunatele întâmplări ale Cavalerilor Mesei Rotunde, au modificat substanțial psihologia colectivă. Cred însă că a rămas ceva în sistemul de valori al Britanicilor…

„La chanson de Roland” (Cântecul lui Roland), este cea mai importantă epopee a literaturii franceze.

Roland este un cavaler curajos, puternic și îndrăzneț care luptă pentru patrie. Eroismul lui exemplar se dezvăluie în lupta de la Roncevaux (1778) cu Maurii, în care el apără onoarea Împăratului Carol cel Mare (747- 814).

Trădat de Ganelon, Roland, înainte de a cădea în luptă îi trimite lui Carol un admirabil mesaj: „Tout est perdu sauf l´honneur” (Totul este pierdut exceptând onoarea). Epopea cuprinde 4000 de versuri și este caracterizată de faptul că pleacă de la evenimente istorice reale. Ea surprinde cu fidelitate spiritul de luptă al francezilor pentru apărarea patriei mergând până la sacrificiul suprem – viața. La polul opus – josnicia trădării e Ganelon.

„Povestea iscusitului Hidalgo Don Quijote de la Mancha” a fost scrisă de Miguel de Cervantes (1517-1616) și publicată în anul 1605, dar a devenit fără îndoială o legendă în Spania și nu numai.

Don Quijote reprezintă întruchiparea idealismului generos al unui cavaler medieval, animat de dorința unor fapte mari care însă sunt nerealizabile.

„Cavalerul tristei figuri” cum este supranumit Don Quijote pornește la fapte vitejești călărind pe mârțoaga „Rosinante” și având drept scutier pe Sancho Panza, țăran cumsecade care, depășit adesea de statutul său și cel al stăpânului, repară cu bun simț plin de humor, încurcăturile aventurii lor.

Don Quijote trăiește nebunia marilor idealiști iar vitejia sa în serviciul iluzorei domnițe Dulcinea del Toboso precum și lupta cu morile de vânt – presupus dușmani feroce, este departe de a fi ridicolă, sugerând admirația plină de compasiune.

După părerea mea „lupta cu morile de vânt” a devenit o sintagmă a idealismului luptător și generos.

Să fie povestea lui Don Quijote o caracteristică a psihologiei poporului spaniol?

În perspectiva veacurilor de istorie a Spaniei am sentimentul că da!

Puține din legendele popoarelor au generat în imaginația oamenilor, în literatură și muzică subiecte cu generozitatea poveștii Doctorului Faust. Originea ei se pierde în negura veacurilor dar marea celebritate a dobândit-o după ce marele scriitor german Wolfgang Goethe (1749-1832) a scris drama cu acest nume. Numeroși scriitori celebri și mari muzicieni au preluat și au dezvoltat tema din Faust.

Subiectul este acela al unui bătrân învățat – Doctorul Faust, dezamăgit de bătrânețe și de faptul că știința nu i-a adus nici o bucurie, face un pact cu diavolul – Mefistofeles care îi dăruiește tinerețe, frumusețe și dragoste (Margareta) primind în schimb sufletul său în viața de apoi.

Subiectul are o încărcătură filosofică uriașă, reprezentând în fond drama condiției umane. Faust se bucură de toate fericirile lumești dar, vânzându-și sufletul ajunge în iad. Există și o a doua variantă a subiectului, în care Faust se îndrăgostește sincer de o fată nevinovată, primind în schimb iertarea.

Profunzimea subiectului reprezintă cu fidelitate tragedia psihologică a marelui popor german.

Creator de valori și frumusețe înaltă, poporul lui Goethe, Schiller, Heine, Wagner, Bach și Kant, are în istoria sa momente întunecate din care se străduiește, cu mai mult sau mai puțin succes, să iasă.

Subiectul Faust e probabil cea mai profundă și dramatică legendă reprezentând nu numai un popor, ci condiția umană însăși.

Divina Comedie a fost scrisă de Dante Aligheri (1265-1321) în anul 1304.

Poemul are trei părți: Infernul, Purgatoriul și Paradisul și reprezintă trecerea lui Dante în călătoria sa imaginară prin cele trei stadii.

În Infern își ispășec pedeapsa „mâncăii”, „egoiștii”, „risipitorii”, „furioșii”, „ereticii”, violenții și ucigașii. Pe frontispiciul Infernului se află inscripția: „Lasciate ogni speranza voi ch´entrate” (Lăsați orice speranță voi ce intrați).

În Purgatoriu se află cei care au păcate mai puțin grave decât cei din infern: aroganții, invidioșii, leneșii, lăudăroșii și desfrânații.

Spre deosebire de Infern unde nu există speranță, în Purgatoriu, penitenții aspiră să ajungă în Paradis unde vor fi primiți de Îngerii lui Dumnezeu.

Structura teologică și filosofică a Divinei Comedii este extraordinar de complexă. În călătoria sa imaginară, Dante este călăuzit de poetul Virgiliu care reprezintă arta, precum și de Beatrice care reprezintă dragostea.

Dante a fost nu numai un genial poet, creatorul de facto al limbii italiene derivând din latină, ci și un angajat în disputele politice, ceea ce i-a adus exilarea din Florența.

Curajul de a scrie o operă în care transpune în mitologie și teologie un univers uriaș de cunoștințe ale timpului îl face pe Dante principalul precursor al Renașterii.

Revenind la tema fundamentală a prezentului eseu, vom arăta că răspândirea extraordinară a ideilor Divinei Comedii cu două secole înainte de inventarea tiparului, arată cât de mare a fost influența ideilor sale asupra națiunii italiene, încă divizată atunci în mici principate dominate de Papalitate și Imperiu.

Și cred, că în sufletul italianului din secolele ce au urmat și-au găsit loc privilegiat conceptele morale, religioase, estetice și politice ale lui Dante. Chiar și în întunecata perioadă fascistă, în care „Ginimiza” laudă „il valor del pioniera, la Vision  di Aligheri” (Valoarea pionierilor și viziunea lui Aligheri).

Bravul soldat Svejk roman satiric de Jaroslav Hasek (1883-1923) prezintă în limba cehă (1921) aventurile „eroului” înainte și în timpul primului război mondial. Popularitatea extraordinară a subiectului și a personajului ne determină să considerăm că, depășind stadiul de ofertă de autor, cartea devine o legendă umoristică specifică poporului ceh. Humorul extraordinar al situațiilor reflectă disprețul cehului de rând față de stăpânirea imperială habsburgică și față de războiul la care „bravul soldat Svejk” este obligat să participe.

Diversitatea și multitudinea episoadelor face practic imposibilă redarea subiectului care însă, în paralel cu ironie și humor, reflectă refuzul poporului ceh față de opresiunea unei puteri dictatoriale. Acest refuz a devenit o veritabilă legendă și se manifestă la fel de pregnant după cel de al doilea război mondial când țara a fost cotropită de comuniștii sovietici.

„Primăvara de la Praga” cu Alexander Dubcek promotorul „socialismului cu față umană” a însemnat după opinia noastră, și confirmarea disprețului față de dictaturi exprimat în cartea aventurilor Bravului Sodat Svejk. Popularitatea extraordinară a lui Svejk e confirmată și de faptul că aventurile sale au fost traduse în 60 de limbi.

Legendele populare care pot exprima psihologia Poporului Român au un statut cu totul extraordinar.

Balada Miorița, publicată ca fiind o culegere din popor a apărut sub semnătura lui Vasile Alexandri în anul 1852.

Binecunoscutul subiect al ciobanului moldovean pe care ”Miorița” vrea să-l protejeze de complotul ucigaș al ciobanului vrâncean și al celui ungurean, este comentat în mod senzațional de marele istoric francez Jules Michelet (1798-1874). El traduce în limba franceză textul ”Mioriței” și, subliniind frumusețea poemului, apreciind că el atestă fatalismul națiunii noastre.

Alexandru Odobescu (1834-1895) interpretează mai nuanțat sensul baladei Miorița, ca fiind expresia națională a unei legende, cu aceași temă, ce s-a născut în numeroase țări.

Legenda Meșterului Manole,  la fel de cunoscută ca și „Miorița”, are o temă cu totul deosebită. Meșterul Manole are dificultăți mari în zidirea bisericii la care lucrează: ce construiește ziua se surpă noaptea. Sfătuit de un călugăr, Manole face un suprem sacrificiu zidindu-și iubita soție și astfel reușește să-și desăvârșească opera. Ideea legendei este evident aceea a sacrificiului fără de care nu e posibilă realizarea obiectivelor mărețe.

Amuzantele „aventuri” ale lui Bulă o combinație de humor, stupiditate și șiretenie reprezintă un soi de legendă din perioada regimului comunist, în fond o reacție a Românilor împotriva aberațiilor specifice timpului.

Tora, Cartea Sacră a Evreilor reprezintă o legendă fundamentală a Poporului din Israel. O imensă combinație de întâmplări, de la cele ale nașterii poporului Evreu sub Avram la ieșirea din „robia(?)” sub Egipteni și conduși de Moise, traversarea miraculoasă a deșertului și Mării Roșii pentru a se stabili în Palestina – țara făgăduită de Iehova.

Eroismul lui David și înțelepciunea lui Solomon care construiește Marele Templu de la Ierusalim reprezintă momentele de strălucire a poporului Evreu. Filosofia uriașei legende a Evreilor stă în convingerea că, reprezentând poporul ales, ei sunt protejați de Iehova chiar când păcătuiesc. Prigoniți acum două mii de ani de către Romani, și de multe ori de-a lungul istoriei, pentru a fi victime ale cumplitului Holocaust nazist, ei își regăsesc plini de forță patria – Israelul pe care îl reconstruiesc așteptând venirea unui Mesia. De neînțeles este faptul că, Evreii nu recunosc în Iisus pe adevăratul Mesia și adesea combat Creștinismul (Marx, Engels, Lenin, Troțki, Cohn Bendit, etc).

Popoarele nordice au legendele lor care adesea se nasc din opere de autor (Nils Holgersson – Selma Lagerlöf din Suedia).

La fel, popoarele din imensa Rusie în care genialul Dostoievski a scris „Crimă și Pedeapsă” surprinzând în mod dramatic psihologia poporului rus.

Dar, asupra acestui ultim subiect care merită o tratare detaliată, vom reveni pe larg într-un alt articol.

Dr. Gh. Boldur-Latescu este  profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist.