Acasă Special 1945 – 1951 : Umbre spre lumină (I)

1945 – 1951 : Umbre spre lumină (I)

DISTRIBUIȚI

În ziua de 8 Noiembrie 1945, ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, la fel ca mii de elevi și studenți din București mă aflam în Piața Palatului Regal unde manifestam pentru Libertate, Democrație și Regele Mihai. După trei ore de manifestație, nelipsite de violență produsă de agenții comuniști infiltrați printre noi, imensul val de tineri se apropiase amenințător de Ministerul de Interne condus de Teohari Georgescu. Agenții acestuia au intrat în panică și au deschis focul la întâmplare. Gloanțele zburau printre noi și, culmea ironiei, au ucis câțiva dintre bătăușii comuniști. Moartea a trecut pe lângă noi și, cu mare dificultate am reușit să ne fofilăm printre clădirile distruse la bombardamentul din 1944, ajungând în Bulevardul Brătianu unde era liniște.
Turburat de cele trăite, am ajuns acasă pe la ora 14,30.  Tata, care fusese de curând deblocat din armată, sosise și el acasă. Din priviri, am înțeles că venisem amândoi din același loc. Am mâncat în tăcere, după care mi-a spus doar atât: „să-ți amintești toată viața de această zi”.
                                                                                                                *
                                                                                                            *       *
După trei ani, am intrat în Mișcarea de Rezistență Anticomunistă. Grupul nostru de cinci studenți trebuia să se alăture Grupului Arnota care acționa în Munții Buila din Oltenia. Era în ziua de 11 Aprilie 1949, când pregătiți cu haine groase și ceva alimente, ne-am urcat în trenul ce urma să plece spre Râmnicu Vâlcea la ora 19,04. Cu câteva minute înainte de a pleca trenul, au apărut câțiva agenți ai securității care au îndreptat pistoalele asupra noastră și ne-au arestat. Fuseserăm trădați în urma imprudenței noastre copilărești!
Am fost duși la Ministerul de Interne unde, în urma bătăilor și perchezițiilor, au găsit în rucsacurile noastre hărțile ce indicau locul unde se afla tabăra luptătorilor din Munții Buila, la Nord de Mânăstirea Arnota.
Securitatea a organizat imediat un detașament instruit în lupta de gherilă montană. Au atacat tabăra rezistenților și cu toată superioritatea numerică zdrobitoare, luptele au durat câteva zile. Securiștii n-au putut ocupa tabăra decât după ce au ucis nouă din cei zece luptători, al zecilea reușind să se refugieze și să rămână în libertate câteva luni. Cetățeanu Ion – acesta era numele lui – până la urmă a fost prins și executat.
Am resimțit toată viața remușcări pentru impardonabila noastră vină (cei 5 arestați la București) care a dus la lichidarea Grupului Arnota. Au murit luptând eroic, fiind printre primii martiri ai  Rezistenței Armate din munții României.
                                                                                                                   *
                                                                                                              *       *
Cei arestați la București au fost anchetați la securitatea din Rahova apoi transferați la Jilava unde am stat mai multe luni.  A urmat procesul la Tribunalul Militar din București, Închisoarea Pitești și, pentru unii din noi – Canalul Dunăre – Marea Neagră.
Când am fost duși pentru prima oară la Jilava (sfârșitul lunii Aprilie 1949), ne-am lovit de bestialitatea  gardienilor. Acestora nu le-a plăcut atitudinea noastră dârză și conduși de monstruosul comandant al Jilavei Moromete, ne-au supus unor înfiorătoare bătăi cu funii ude și lanțuri de fier, după care ne-au azvârlit în renumita celulă de pedeapsă (16 A) unde apa rece era până la genunchi iar temperatura de   3 – 4  grade. Tortura avea drept scop demoralizarea noastră și numai Dumnezeu ne-a dat puterea tinereții să nu ne prăbușim definitiv în această cumplită încercare. Am fost câteva săptămâni bolnavi, dar ajutați de camarazii din celula „6 Redut” unde fuseserăm închiși, treptat ne-am revenit.
                                                                                                                   *
                                                                                                               *       *
În celula 6, am trăit un eveniment care a avut pentru mine o semnificație deosebită pentru tot restul vieții.
Era în toiul verii, iar căldura și lipsa de aer din celulă deveniseră de nesuportat. Uneori se făcea „coadă” la crăpătura ușii dinspre culoar, pe unde intra un firicel de aer mai rece.
Restabilit după cumplita bătaie aplicată de Moromete în Aprilie și având moralul foarte bun participam la diverse activități ce se organizau în celulă. Importante personalități, cum erau Adrian Dimitriu Secretar General al Partidului Social-Democrat Titel Petrescu, Generalul Dumitrache comandantul Vânătorilor de munte, Profesorul Axente Sever fost secretar al lui Nae Ionescu, prezentau interesante prelegeri din care noi, cei tineri aveam multe de învățat. De asemeni, se povesteau romane celebre (Cămașa lui Christos a lui Lloyd Douglas și altele). În această atmosferă, întreruptă de sosirea unor noi deținuți de cele mai multe ori bătuți drept bun venit, exista un „punct” care ne atrăgea privirile. Fereastra celulei noastre era exact în dreptul „Porții 2” – intrarea dinspre Secția secret spre reduit și pe acolo treceau în mod obligatoriu toți cei noi veniți. Poarta doi era păzită de un gardian idiot și rău care se numea Sabău. De pe priciul de sus din apropierea ferestrei celulei noastre,  puteam vedea mișcările de la Poarta 2.  Evident, nu aveam voie să o facem, iar sancțiunea ce ni se aplica, atunci când vreun deținut se uita pe fereastră, era fixarea unui oblon care împiedica și puținul aer ce intra.
Fără să realizez la ce risc mă expuneam, m-am urcat pe priciul din preajma ferestri și m-am uitat spre poarta 2. În acel moment, s-a auzit vocea tâmpă și rea a lui Sabău care a urlat: „6 (adică noi, celula 6) pune oblonul sau dă-mi-l pe cel care s-a uitat”!
Nu mi s-a părut nici un reproș explicit dar, pe bună dreptate, pe fețele unor colegi de celulă se citea dezaprobarea pentru gestul meu imprudent și inutil. Atunci, am   luat o hotărâre de care am fost mereu mândru: mă voi preda gardienilor pentru a împiedica noi suferințe camarazilor mei. Riscul era imens, pentru „delicte” mai mici deținuții erau bătuți până la schilodire. Luasem însă hotărârea și am bătut în ușa celulei. De „dincolo” s-a auzit o voce: „de ce bați?” „sunt cel care s-a uitat pe fereastră”. Tăcere, apoi ușa s-a deschis și m-am aflat în fața gardianului-șef Liss, un munte de om cu figura aspră dar care nu era cunoscut ca bătăuș al deținuților.
Mi-a făcut semn să-l urmez și m-a introdus într-o celulă mică pe coridorul reduitului Jilavei. M-a închis înăuntru și m-a lăsat câteva minute singur. Cu moartea în suflet, am început să mă rog. Liss a deschis brusc ușa și m-a întrebat cu asprime: „ce făceai, te rugai?”. Am aprobat cu capul și am așteptat cu groază ce va urma.
Liss m-a supus unui scurt interogatoriu. „Cu ce te ocupai în libertate?” „Eram student”,  „Cum te numești?” , i-am spus numele. „Ce sunt părinții dumitale?” „Pensionari” „Ce fel de pensionari?” „Pensionari militari”  „Ce grad?” „Colonel”
Pentru câteva clipe s-a lăsat liniște, după care Liss mi-a vorbit. „Tatăl dumitale mi-a fost comandant pe front. A fost un ofițer bun, apreciat de ostași cărora le înțelegea greutățile și le împărțea cu ei.” Comandantul-șef a tăcut puțin, după care a continuat: „Ești vinovat, ai încălcat regulile penitenciarului și ar fi trebuit să te pedepsesc. Dar, în amintirea Colonelului Boldur-Lățescu, nu te pedepsesc. Întoarce-te în celulă, fi disciplinat și prudent și să spui că ai fost bătut, fiindcă printre voi sunt denunțători”.
Complet năucit de cele spuse de Liss, am intrat în celulă și m-am întins pe prici fără să scot un cuvânt. Camarazii erau în jurul meu, încercând să mă încurajeze dar, câteva ore n-am vorbit rugându-mă în tăcere și mulțumind lui Dumnezeu că-mi dăruise un părinte a cărui bunătate mă apărase de la depărtare, ferindu-mă de un mare pericol.
Acum, după 69 de ani de la întâmplarea relatată mai sus, emoția recunoștinței mă copleșește și mă podidesc lacrimile…
În rugăciunile mele îl pomenesc și acum pe gardianul șef Liss care s-a dovedit un om cu frica lui Dumnezeu, procedând cum fusese învățat în Armata Regelui României unde tatăl meu îi fusese comandant.
                                                                                                                    *
                                                                                                                *       *
În toamna anului 1949 s-a judecat procesul grupului nostru. Și atunci Providența m-a apărat fiindcă am fost repartizat la secția 2 a Tribunalului Militar București unde comandant era Colonelul Magistrat Pomărleanu. Acesta era de fel din Comuna Pomârla din Județul Botoșani, aproape de Manoleasa unde avea conacul bunicul meu Gheorghe Stroici respectat și iubit de țărani. Spre uimirea tuturor, bunul magistrat a pronunțat condamnări incredibil de ușoare: 5 ani închisoare pentru șeful grupului nostru – Temistocle Tomescu și câte 2 ani pentru ceilalți. Dacă procesul ar fi fost judecat la Secția 1 unde comandant era crudul colonel Petrescu, desigur că am fi primit condamnări mult mai mari.
În luna Noiembrie, întreg grupul nostru împreună cu alți 20 – 25 de studenți condamnați politic, am fost transferați la penitenciarul Pitești – închisoare destinață studenților.
Ajunși la Pitești după un drum chinuitor, am fost repartizați într-o încăpere la subsol unde era frig și umed, dar aveam acces de trei ori pe zi la spălător și wc cu apă curentă.
Cei aproximativ 35 de studenți aflați în subsolul penitenciarului aveau apartenență politică foarte diferită. Unii erau regaliști, alții țărăniști, dar erau și legionari precum și destui fără apartenență politică de partid. Toți însă erau condamnați pentru activitate sau convingere anticomunistă.
La scurt timp după încarcerare, ne-am organizat în mici grupe de studiu și discuții. Mediciniștii  au format un grup consacrat problemelor medicinale, deschis bineînțeles și altor studenți, câțiva studiau limbi străine, iar grupul din care făceam parte și eu ne consacram discuțiile problemelor geopolitice. În acest ultim grup, deși existau diferențe notabile de viziune politică, toți eram de acord privitor la comunism pe care îl consideram o concepție utopică nefastă, care mai devreme sau mai târziu se va prăbuși. Remarcabilă capacitate de previziune, pentru niște tineri de 20 – 25 de ani!
Se apropia Crăciunul și, cu toții ne pregăteam să sărbătorim sufletește Sărbătoarea Nașterii Domnului: colinde cântate în sotto voce, depănarea amintirilor Crăciunului din libertate iar teologul nostru care nu era altul decât Temistocle Tomescu, pregătea o predică despre semnificația Marii Sărbători Creștine.
În seara zilei de 24 Decembrie când, plini de emoție ne pregăteam să sărbătorim Noaptea Sfântă, au început să se audă zgomote puternice de la etajele superioare. Părea că obiecte grele se prăbușesc pe pardoseală dar se auzeau și țipete de groază și durere. Am rămas cu toții înlemniți. Unii dintre noi au încercat să realizeze umilele noastre planuri de rememorare a Crăciunului, dar groaza ne împietrise sufletele și n-au mai fost în stare.
După câteva ore de zgomote apocaliptice totul s-a liniștit, dar nimic n-a mai fost ca înainte. Presimțiri sumbre ne făcuseră tăcuți și apatici. Peste puțin timp, aceste presimțiri aveau să se adeverească.

Dr. Gh. Boldur-Latescu este  profesor universitar emerit și fost detinut politic anticomunist 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.