După săptămânile de calvar de la „4 Spital” la începutul anului 1950 unde în urma bătăilor lui Țurcanu am rămas cu o durere permanentă în piept – probabil o fractură a sternului – am fost transferat în luna Aprilie în celula nr. 8 de la parter unde erau 6 ocupanți. Trei dintre aceștia, în frunte cu nr. 2 în ODCC – Țanu Popa erau reeducați și torționari? Ceilalți trei – medicul sibian Eșanu, medicul din Iași – Nicorăscu și subsemnatul eram supuși pe rând torturilor fizice și psihice.
La începutul lunii Mai, „la rând” la tortură era Eșanu. Mai bine de o săptămână, torționarii îi cereau să „declare” niște presupuși camarazi din liceu, iar Eșanu, chinuit zilnic și nelăsat să doarmă, încerca să-i convingă că nu avea astfel de camarazi.
După zilele de „efort” obositor, Țanu Popa își anunță victima că vor face o „pauză” de o noapte, după care, dacă Eșanu nu declară ce trebuie, îl vor bate fără întrerupere.
Nicorăscu și cu mine eram lăsați „în pace”, asistând neputincioși la calvarul lui Eșanu – cu știința gardienilor. Dormeam în paturi metalice suprapuse – eu sub cel al lui Eșanu, iar în dimineața nopții de „pauză” anunțată de Popa, am avut un vis oribil, se făcea că stăteam nemișcat sub o ploaie rece. Trezindu-mă, am constatat cu grozăvie că într-adevăr venea „de sus” o ploaie rece, numai că nu era apă ci sânge. Era sângele lui Eșanu care își tăiase venele cu ajutorul lingurii metalice ascuțite prin frecare de marginea patului.
Nu știu dacă am făcut bine, dar am dat alarma și, torționarii au chemat gardianul. Eșanu, alb ca varul, era inconștient. Și atunci, s-a petrecut ceva îngrozitor: Țanu Popa, s-a aplecat asupra lui Eșanu și l-a sărutat pe frunte.
Eșanu a fost dus la infirmeria închisorii iar eu am crezut că a murit. N-a fost așa după cum aveam să aflu mulți ani după aceea.
În celulă s-a lăsat liniște, torționarii erau probabil speriați că vor fi acuzați de un asasinat. În cele câteva zile de „liniște”, am trăit o frământare sufletească îngrozitoare. Șubrezit sufletește de torturile de la „4 Spital” și de calvarul lui Eșanu eu care asistasem, știam că-mi va veni și mie „rândul” la torturi. Bănuiam că Țanu Popa și complicii săi îmi vor cere să declar vreo faptă ireală, pentru a mă distruge sufletește. Și în mintea mea, profund turburată de loviturile pe care le primisem și la care asistasem, s-a născut ispita lepădării de fermitate, declarând totul cum vroiau torționarii. Am trăit această ispită cam două zile, după care într-o noapte de nesomn, a coborât asupra mea o liniște. Am început să mă rog și lacrimile ce-mi inundau fața era lacrimi de pace. Nu știam ce îmi vor cere torționarii, dar am hotărât să-i înfrunt. Această hotărâre mi-a dat curaj și liniște și, după câteva zile, când efectiv Țanu Popa m–a luat „la rând”, am fost calm.
„Și tu, mă Boldur, ai să stai liniștit mult timp?” mi s-a adresat Țanu Popa aplicându-mi câteva lovituri lipsite însă de duritate. „Să faci bine și să declari tot ce n-ai spus până acum, altfel…”
M-am închinat în gând, apoi privindu-l pe Țanu în ochi, am spus:„Nu am nimic de declarat și nu sunt de acord cu ce ați făcut cu Eșanu.”
Țanu Popa m-a privit nedumerit – nu se aștepta la un astfel de răspuns. După câteva minute de tăcere, torționarul s-a întins pe pat și, în celulă s-a lăsat pace. Câștigasem partida! Gândul de a-l înfrunta pe torționar mi l-a dat fără îndoială Dumnezeu. Ispita lepădării – la fel ca cea a Sfântului Petru înainte de „cântatul cocoșului” din noaptea întemnițării lui Iisus, a fost învinsă de ajutorul lui Dumnezeu.
După câteva zile de liniște am fost dus la Canal împreună cu alți vreo sută de studenți deținuți din Pitești, dar fără Țanu Popa. El fiind transferat la Gherla unde fusese dus și Țurcanu. La Gherla, cei doi criminali au aplicat noi torturi îngrozitoare, până ce la sfârșitul anului 1951 „acțiunea” reeducării prin tortură a fost oprită, din ordin „de sus” iar principalii făptuitori au fost judecați pentru „sabotarea reeducării studenților”. Au fost condamnați la moarte și executați 16 făptuitori, exceptându-l pe Țanu Popa, care, conform unor împrejurări nici acum nu sunt clare, a fost grațiat.
*
* *
Au trecut mulți ani, a venit Revoluția anticomunistă iar eu am început să public „Genocidul comunist” (4 volume la Editura Albatros, 1952-1963, peste 1000 de pagini). De asemenea, am publicat în ziare relatări punctuale a celor îndurate în detenție. Într-unul din articole, am povestit grozăvia cu Eșanu pe care îl credeam mort. După câteva zile mi-a telefonat de la Sibiu … Eșanu. Trăia și era medic. Tot la Sibiu se afla și Țanu Popa. „Ce-ai făcut, Eșene, când l-ai întâlnit pe Țanu?” l-am întrebat. „Nimic, l-am iertat” a fost răspunsul. Voința lui Iisus învinsese acum ispita răzbunării.
