Istoria se repetă: Brâncoveanu și Ceaușescu trădați de serviciile secrete

Destine paralele: Ceauşescu alături de Brâncoveanu? Am putea spune că nu există blasfemie mai mare decât să-i pui în oglindă, faţă în faţă, pe Domnitorul martir, trecut în rândul sfinţilor neamului, cu
„Măreţul cârmaci“, dispreţuit şi urât, în egală măsură de aproape tot poporul său. Aşa şi este. Dar asta nu înseamnă să uităm că istoria adevărată nu este făcută de statuile urcate pe socluri. Nu! Istoria este cea făcută de oameni vii, a cu vieţi atât de complicate încât, chiar şi despărţite de secole, pot să aibă episoade comune. Cu atât mai mult viaţa conducătorilor, indiferent cât de buni sau de răi au fost ei. Motiv pentru care, oricât ni s-ar părea de ciudat şi de greu de acceptat, viaţa şi mai ales moartea lui Nicolae Ceauşescu au ceva în comun cu tragica soartă a lui Vodă  Brâncoveanu. Şi asta datorită unor „repere“ comune care, în ciuda secolelor care-i despart, se regăsesc în destinele celor doi.
Primul punct comun, este legat de faptul că viaţa şi sfârşitul ambilor s-au petrecut sub umbra Rusiei: Rusia imperială în cazul voievodatului şi Rusia sovietică în cazul „Măreţului Cârmaci“. Dar acesta este doar un cadru general care există de secole, în istoria ţării noastre. Ceea ce leagă cele doua destine, la peste 275 de ani distanţă, sunt alte puncte comune: ambii au fost acuzaţi că ar fi deţinut averi imense, depuse în bănci străine. Şi, asemănarea cea mai neaşteptată: ambii au pierdut la „ruleta istoriei“ trădaţi de propriile servicii secrete.

Altân bey

Anul Domnului 1714: măritul Voievod Constantin Brâncoveanu, trecuse deja în al 60-lea an de viaţă şi al 26-lea de domnie. O viaţă lungă în acea perioadă. Şi o domnie deosebit de lungă pentru acele vremuri tulburi, în care Europa era disputată între coroanele a trei mari imperii. Peste sud-estul continentului stăpânea Sublima Poartă Otomană care, deşi încă puternică, dădea deja semne de slăbiciune. Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, cunoscut ca Imperiul Habsburgic, ocupa zona centrală a lumii europene. Iar în Răsărit, Imperiul Ţarilor ruşi începea să-şi trăiască propriile vise de dominaţie. Ceva mai îndepărtate, Suedia, Polonia şi Hoarda de Aur a tătarilor din Crimeea aveau şi ele rolul lor pe tabla de şah geo-strategic a acelor vremuri. Cam aceasta era, pe scurt, scena politica în care Brâncoveanu reuşise să supravieţuiască, ba chiar să şi prospere pe tronul unei ţărişoare mici, aflate de mult timp sub suzeranitatea sultanilor. Vodă Constantin provenea dintr-o veche familie boierească ce dăduse deja un domn, pe unchiul său, Şerban Cantacuzino. Urcat pe tron imediat după moartea acestuia, Brâncoveanu a ştiut să „croşeteze“ o politichie subtilă cu ramificaţii întinse prin marile cancelarii ale vremii, de la Stambul până la Viena şi Moscova. Derulată la nivel continental, aceasta politică a fost cea cere i-a asigurat supravieţuirea. Şi tot ea a fost cea care a dus urgia asupra lui şi a familiei sale atunci când, curvă fiind, doamna Politică l-a părăsit în favoarea altul pretendent. Dar asta avea să se întâmple doar în cumplitul an 1714. Iar până atunci Brâncoveanu a ştiut să tragă absolut toate foloasele de pe urma înaltei sale poziţii. Acum numele lui este înscris, cu cinste, printre sfinţii neamului. Dar atunci, în acele vremuri complicate el n-a trăit, nicidecum, într-o sărăcie ascetică. Ba din contră: provenit dintr-o bogată familie boierească, a ştiut să-şi mărească agoniseala. Era domnul unei ţări mici dar bogate, iar fiscalitatea pe care a impus-o asupra acesteia a umplut atât buzunarele fără fund ale înalţilor funcţionari otomani cât şi propria sa visterie. Brâncoveanu era atât de bogat încât chiar şi dregătorii Sublimei Porţi îl numeau, cu o admiraţie invidioasă, Altân Bey, adică Prinţul de aur. Atunci când soarta haină l-a adus în faţa morţii, a avut şi el parte de un proces, probabil la fel de sumar ca al soţilor Ceauşescu. Într-o mitologie istorică atât de dragă nouă, Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi unul dintre boierii săi devotaţi, au murit pentru că n-au vrut să renunţe la credinţa creştina. Mai aproape de Vodă şi de acele vremuri, Anton Maria del Chiaro, fostul secretar personal al lui Brâncoveanu, descrie viaţa şi moartea stăpânului său aşa cum au fost. Sau măcar aşa cum le-a înţeles el cu mintea sa de înalt şi fidel funcţionar al domniei. Într-o scriere păstrată până azi, Del Chiaro enumeră cele nouă capete de acuzare puse în sarcina voievodului valah, la procesul care a premers execuţiei sale. Al treilea dintre acestea spunea: „Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi“. Iar al şaselea cap de acuzare spunea: „Că a depus sume mari de bani, nu numai la Viena dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri“. Vă sună cunoscut? Bineînţeles!

Miliardul lui Ceauşescu

25 decembrie 1989: România trăia, de trei zile şi nopţi, prima Revoluţie televizată din istoria lumii. Debarcaţi de la putere soţii Ceauşescu fugiseră, şi umblaseră bezmetici prin ţară. Apoi, fuseseră prinşi şi aduşi în faţa unei justiţii care, deşi îşi spunea democratică, era înfăptuită tot de oamenii  vechiului regim. Atunci, în însângeratul Crăciun de acum 26 de ani, într-o  unitate militară din Târgovişte a avut loc o mascaradă juridică numită pompos „procesul Ceauşescu“. Iar membrii unui complet de judecată încropit la repezeală i-au acuzat pe soţii Ceauşescu de tot ce le-a trecut lor prin cap. La un moment dat, pledoaria lor a luat o întorsătură halucinantă, în care valoarea averilor depuse de cei doi în bănci din străinătate s-a întins mai abitir decât cauciucul unui prezervativ: „PROCURORUL: Domnule preşedinte, am o întrebare: să ne spună inculpatul Ceauşescu Nicolae, contul de 400.000 de dolari…JUDECATORUL: 400 de milioane de dolari din Elveţia. ELENA CEAUSESCU: Ce cont? PROCURORUL: Pe numele cui este, cui aparţine? Ambii inculpaţi: Ce cont? JUDECATORUL: Cele 400 de milioane de dolari care au fost depuse la băncile din Elveţia?“ Ei bine, în anunţul oficial dat publicităţii după execuţie, cele 400.000 de dolari, devenite 400 de milioane, s-au mai umflat odată şi, în cuprinsul celui de al cincilea cap de acuzare s-au preschimbat în: “Încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari, depuse în bănci străine“. Se ştie clar că Brâncoveanu a fost extrem de bogat. Şi este foarte posibil ca el să fi avut şi averi lichide depuse prin băncile vieneze şi veneţiene. Dar niciodată nu s-a vorbit despre acei bani. În schimb, despre miliardul depus de Ceauşeşti în băncile elveţiene s-a tot vorbit. Dar până la urma nu s-a mai aflat nimic.

„Securitatea“ lui Brâncoveanu

Atunci, în Decembrie 89, Securitatea, care ar fi acţionat doar la ordinele „cuplului dictatorial“, ne era prezentată drept duşmanul întregului popor. Abia după ani de anchete şi dezvăluiri s-a aflat că, în realitate, regimul Ceauşescu s-a prăbuşit, într-o conjunctură externă deosebit de complexă, tocmai pentru că a fost trădat de serviciile sale secrete. Ce ar putea avea în comun cu Vodă Brâncoveanu? Exact asta: serviciile secrete. Pentru că, oricât ni s-ar părea de ciudat, domnitorul valah a avut şi el propriile sale  servicii secrete. Şi asta pentru că serviciile „discrete“ n-au fost inventate nici de comunişti şi nici de capitalişti. Iar el, Brâncoveanu a beneficiat de cele mai bune. Şi până la un punct, de cele mai fidele. Iar asta pentru că, în fruntea lor s-a aflat unchiul voievodului, Constantin Cantacuzino Stolnicul. Şcolit în universităţi italiene celebre, acesta a fost un om de cultură de talie europeană. Dar şi o „eminenţă cenuşie“ care şi-a întins agenţii prin marile cancelarii şi centre de putere ale vremii. Astfel , Constantin Cantacuzino Stolnicul, care a trăit între 1655 şi 1716 a fost conducătorul din umbră al uneia dintre primele structuri informative din Ţările Române. Dar şi al uneia dintre cele mai eficiente din Europa acelor vremuri. Controlată cu mână de oţel de la Bucureşti, aceasta era un păienjeniş compus din diplomaţi plecaţi în misiuni „la vedere“ dar şi din agenţi care umblau prin lume deghizaţi în negustori de rang înalt ori ca simpli aventurieri. „Statul major“ al reţelei era concentrat în „Cancelaria secretelor“ care funcţiona, pe deplin conspirată, în palatul domnesc de la Curtea Veche. Acolo erau primiţi, în mare taină, agenţii veniţi din misiuni externe cu cele mai diverse informaţii legate de situaţia internaţională. Date concrete care erau apoi analizate şi aşezate, asa cum fac şi azi serviciile secrete, în scenarii pe baza cărora se construia „mozaicul“ politichiei de mare anvergură. Tot acolo se traduceau, în limbile de circulaţie internaţională ale vremii, diverse documente diplomatice. Şi tot acolo se deschidea, fără a lăsa urme, corespondenţa secretă capturata într-un fel sau altul. Corespondenţa care era înlocuită, adeseori, cu  mesaje falsificate dibaci, trimise pentru „intoxicarea informativă“ a adversarilor. Instruit în şcolile italiene unde spionajul era, de secole, cel mai rafinat „joc de societate“, Stolnicul inventase un cifru secret a cărui cheie de decodificare era cunoscută doar de el şi forte puţinii oameni în care avea încredere. Bineînţeles că existau şi „case conspirative“ unde aveau loc alte întâlniri de taină. Ba chiar şi una de lux: Palatul Mogoşoaia rezervat trimişilor străini de rang înalt. Aceştia veneau acolo deghizaţi, pentru ca nu cumva să fie recunoscuţi. La fel ca oricare alt şef peste un serviciu secret Stolnicul Cantacuzino avea o abilitate îndelung exersată: ştia cum să stoarcă informaţii de la interlocutorii străini fără ca aceştia să bage de seamă. Iar exploatarea lor „în orb“ devenea cu atât mai uşoară cu cât era făcută în cursul unor ospeţe fastuoase, unde vinurile de cea mai bună calitate dezlegau limbile invitaţilor. Dar asta nu este ceva extraordinar: de acest procedeu avea să se folosească, ce-i drept, cu mult mai târziu, şi celebrul Eugen Cristescu.

Trădarea serviciilor secrete

Acum ştim că, în Decembrie 89, Ceauşescu şi-a pierdut puterea şi apoi chiar şi viaţa datorită unui „joc politic“ întins la scară europeană, un joc de care ruşii nu au fost străini. De altfel, atunci, prin noiembrie, Gorbaciov l-a şi avertizat că nu va mai apuca anul următor în viaţă. Iar la Revoluţie, Securitatea nu au făcut mai nimic pentru a-l proteja de scenariul complex care l-a dus, până la urmă, în faţa plutonului de execuţie. Tot relaţiile cu Rusia l-au costat viaţa şi pe Brâncoveanu. Atâta doar că, pe vremea lui Rusia era la începutul drumului său spre poziţia de putere europeana şi  mondială. Motiv pentru care era considerată o contrapondere strategică a puterii otomane care, stăpânind Balcanii, aspira la hegemonia asupra unei bune părţi a Europei. Acum, doar istoricii specializaţi în studiul acelei perioade complexe mai cunosc, în amănunt, jocul de culise care a adus nenorocirea asupra casei lui Brâncoveanu. Iar printre motivele dramei sale  un rol important l-au avut şi diferenţele de viziune politică, apărute încă de prin 1707, între voievod şi şeful serviciilor sale secrete: în timp ce Vodă era adeptul unei politici de temporizare şi păstrare a aparenţelor de supunere faţă de Înalta Poartă, Stolnicul Cantacuzino dorea o soluţie radicală. El viza o apropiere rapidă de Rusia condusă pe atunci de Petru cel Mare, cu ajutorul căruia ar fi urmat să declanşeze rapid un conflict militar cu Sublima Poartă. Dar poate că adevăratul motiv al acestui conflict, mult mai lumesc, a fost dorinţa Stolnicului de a-l aduce în scaunul domnesc pe fiul său, Ştefan Cantacuzino. Nici în zilele noastre serviciile secrete nu se prea împiedică în cine ştie ce principii de moralitate. Şi nu se împiedicau  nici în secolele trecute. Astfel, Stolnicul Cantacuzino a început să uneltească la Înalta Poartă mazilirea nepotului său. Iar corespondenţa purtată de Vodă cu ruşii a atârnat foarte greu în balanţa fidelităţii faţă de stăpânirea turcească. Dar şi în soarta familiei Brâncoveanu. Iar toate la un loc l-au adus pe bătrânul voievod pe eşafod, decapitat într-un adevărat spectacol public împreună cu cei patru fii ai săi.
La scurt timp după moartea lui Vodă, Stolnicul Constantin Cantacuzino şi-a văzut visul cu ochii şi pe fiul său Ştefan urcat în tronul Valahiei. După doar doi ani, noul voievod a fost mazilit şi, chemat la Stambul, a fost  şi el decapitat. Iar împreună cu Ştefan a fost executat şi tatăl său, bătrânul Stolnic Constantin Cantacuzino. Se spune că după execuţie, capul acestuia a fost umplut cu câlţi şi astfel împăiat, a fost trimis ca trofeu înalţilor funcţionari ai Sublimei Porţi. Spre deosebire de acele vremuri cumplite, cei care au uneltit contra lui Ceauşescu au scăpat cu viaţă. În anii care au urmat, Iliescu a fost ales, reales şi răs-ales preşedinte al unei Românii care se credea capitalistă. Chiar şi acum, ajuns la vârsta senectuţii, în loc să-şi vadă de bătrâneţile sale, îşi vâra coada mai toxică decât acul de scorpion în viaţa politică românească. Cel care l-a ajutat, pe plan intern, să preia puterea, fostul şef al Armatei Române a primit o condamnare de 15 ani de puşcărie. Iulian Vlad, fostul şef al Securităţii şi-a petrecut şi el câţiva ani din viaţă după gratii. Şi abia anul acesta a vorbit puțin despre 1989. Singura explicaţie care i se atribuie, neoficială şi aceea a fost „Nu-mi cereţi să vorbesc pentru că eu trăiesc cu bilet de voie”. Ciudată este uneori soarta atotputernicilor şefi de servicii secrete.