24 iunie este o îndoită sărbătoare plină de semnificații
Semnificativ este mai întâi faptul că sărbătoarea creștină a nașterii Sf. Ioan Botezătorul este cinstită deodată cu sărbătoarea precreștină de Sânziene sau Drăgaică. La câteva zile după solstițiul de vară, când e ziua cea mai lungă și noaptea cea mai scurtă, iar cerurile deschid neștiutul spre știut, sărbătorim Sânzienele. Sărbătoarea este legată de cultul zeiței Diana, cum scrie Mircea Eliade și cultul ei a supraviețuit retragerii romanilor. Sunt autori care susțin că numele ei l-a acoperit pe cel al unei zeițe a locului, reperat în cuvântul zână, iar Sânzienele erau sfintele zâne, deosebindu-se de cele rele. Trebuie spus că Sânzienele este singura sărbătoare precreștină preluată de calendarul ortodox. E miezul verii când soarele se arcuiește spre veșnicie; când putem vedea bine, vorba lui Blaga, că fiecare, de oriunde ar fi și oriunde s-ar duce, poartă mereu deasupra înaltul cerului, chemarea zenitului. E o noapte magică, când aceste făpturi de aer vin pe pământ; o noapte a focurilor de vară, ca foc să fie pe pământ cum e în cer, lumină și căldură în trup și suflet și peste tot dragoste. E timpul când toate ale naturii dau în rod, când cucul încetează a se mai chema în cântul ce-i dă numele și o ia binișor spre pădure și tăcere. Multe plante de leac ajung la deplinătatea virtuților tămăduitoare și-și încep declinul pentru că Fata Pădurii trece pe lângă ele și le rupe vârfurile. E ca începutul unui sfârșit deschis spre începuturi viitoare. Fetele culeg sânziene, flori mici și delicate, boabe de lumină ce au cules miresmele vremii trecute, le împletesc cununi și le aruncă pe acoperișul casei, unde în taină nepătrunsă neștiutul se destăinuie știutului în semne ale căror tâlcuri se transmit de la o generație la alta. După aceste semne, fecioarele află dacă se vor mărita în acel an sau trebuie să mai aștepte; și tot după semnele lor, bătrânilor li se vestește cât mai au de trăit. Mai sunt încă alte multe datini, mărturii ale unei vieți spirituale deosebit de bogate, a cărei analiză dă la iveală înțelepciunea celor care credeau în înaltul ce ne veghează până când timpul se pleacă spre veșnicie.
Cap de vară, 24 iunie este ziua când în satele din Muntenia, Moldova și Oltenia este sărbătorită Drăgaica și ea derivată dintr-un străvechi cult al soarelui, menită să aducă prosperitate și să ocrotească culturile agrare. Într-un fel, e tot o sărbătoare a împlinirii firii, al coacerii grâului și bătrânii îi învățau pe cei mici să vadă în bobul lui chipul lui Hristos. Fecioarele își împleteau cununi din spice aurii, se grupau cam câte 10-15, alegeau o mireasă, Drăgaica, o împodobeau după datină, apoi o porneau în joc în sate și pe ogoare. Pe aici, floarea galbenă se numește drăgaică și dacă se întâmplă să nu fi înflorit e semn că s-au încurcat rosturile vremii, că oamenii au necăjit zânele care ocrotesc plinirea naturii. Peste tot, bucuria vieții care-și împarte nestăvilit bogăția cu toți și cu toate de-o fire în această sărbătoare a luminii urmând rânduiala locurilor, de unde mulțimea datinilor și obiceiurilor ce dau seama de bogăția firii pe care o perpetuează sub cerul de o senină îngăduință.
Cel mai mare între cei născuți, cel mai mic în împărăția cerurilor
E bine să cunoaștem și să respectăm pe toate câte sunt ale firii de unde să privim spre ceea ce este dincolo de ea, spre Cel care a zidit-o cu înțelepciune și o îngrijește cu nesfârșită dragoste. 24 iunie este ziua în care s-a născut Sf. Ioan Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului Hristos, proroc și mărturisitor, de la care deprindem anume cum omul trebuie să se micșoreze ca Iisus să crească. Nașterea i-a fost peste fire, atunci când părinții săi, Zaharia și Elisabeta, trecuseră de vârsta nașterii de prunci și purtau greutatea suferinței de a nu avea urmași. Odată, Zaharia, preot și profet, după ce a tămâiat sfântul altar, a văzut îngerul care i-a vestit că Elisabeta îi va dărui un fiu la o vârstă la care nici un om nu poate gândi. S-a înspăimântat dreptul Zaharia, cu atât mai mult cu cât îngerul i-a mai spus că „va fi mare înaintea Domnului” și cum încă din pântecele mamei se va umple de duh sfânt. Nu a crezut deși, ca preot, își putea aminti de alte nașteri asemănătoare cum au fost cele cu care au fost binecuvântați Avraam și Sara, Isac și Rebeca sau Iacob și Rahila. Înspăimântat a cerut semn și fost dat – să amuțească până la nașterea pruncului a cărui nume va fi Ioan. A fost după cuvântul îngerului și să ne amintim cum la auzul glasului Sf. Fecioare Maria, cel care e Înaintemergătorul Domnului a săltat în pântecele Elisabetei care a întâmpinat-o: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecului tău.”
Nașterea Sf. Ioan Înaintemergătorul, „pecetea celor două Testamente”, a fost spre mare bucurie pentru că odată cu el se sfârșește seria proorocilor și locul lor e luat de ucenicii Mântuitorului deveniți apostolii Săi. Atunci „s-a dezlegat gura” lui Zaharia care scris numele fiului „Ioan” și cu adevărat a fost un dar al lui Dumnezeu pentru părinți și pentru creștinii din toate timpurile. Mare bucurie a fost la nașterea Sf. Ioan căruia i-a fost dăruit să-l boteze pe Hristos, să vadă Duhul Sfânt în chip de porumbel și să audă glasul Tatălui ceresc: „Acesta este Fiul Meu multiubit întru care am binevoit”. Bucuria mare pentru noi toți pentru că de la el învățăm necontenit cum anume să ne pregătim sufletele întru pocăință, curăție și smerenie spre a-l primi pe Hristos, cum el însuși l-a întâmpinat. Proorocul Isaia vorbise de venirea lui: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feței Tale, care va găti calea Ta înaintea Ta…Glasul celui care strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui.” Că îndreptarea vine prin pocăință o spuseseră și alți prooroci, dar niciunul nu prezise anume venirea împărăției lui Dumnezeu, pentru că acum era plinirea vremii.
Bătrâni fiind, Zaharia și Elisabeta au adormit întru Domnul cam pe la trei ani de la nașterea pruncului. Sf. Ioan a trăit asemenea unui înger, cum este și numit – a părăsit lumea și a viețuit în pustiu, îmbrăcat în haină de cămilă, încins cu o curea și hrănindu-se doar cu miere sălbatică și muguri de copaci. Cămilă, pentru evreii acelor timpuri o socoteau un animal curat iar cureaua cu care se încingea era semnul înfrângerii patimilor. La vremea potrivită, a ieșit pe malurile Iordanului propovăduind: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor.”. Cuvântul lui avea putere multă și mulți erau cei care veneau să fie botezați. Nu invoca vreo autoritate, nu era îmbrăcat în odăjdii sclipitoare, nu era înconjurat de temenelele ucenicilor dornici de măriri, nici nu era, ca să zicem așa, mediatizat. Puterea cuvintelor lui nu era în niciunul dintre vanele însemne ale lumii acesteia. Puterea pe care o resimțim și acum este în trăirea adevărului, îndeosebi, a faptei bune. Nu falsele străluciri ale semnelor lumești, adesea vădind stârpiciunea spirituală, ci viețuirea sa era izvor de putere pentru cuvântul rostit, de a fost numit „cel mai mare născut din femeie”.
„Ostaș al Împăratului”, Sf. Ioan ne arată cum să fim bineplăcuți Domnului, iubindu-L și iubind întreaga Sa creație. Într-un timp al egoismului, trufiei și lăcomiei, când ne grăbim a striga greșelile semenilor, nu odată spre a le ascunde pe ale noastre, este greu de urmat chemarea la pocăință. Totuși: așa cum pentru un diagnostic corect e nevoie de o anamneză sinceră și totală, la fel maladia acestui veac are nevoie de cunoașterea nepărtinitoare a faptelor ca să punem un diagnostic corect pentru un tratament potrivit.
Ne mai învață acest înger în trup că pocăința are nevoie de chemare spre îndreptare, amintind de întrebarea lui Dumnezeu: Adame, unde ești? Îndeaproape îi urmează smerenia pentru care nu e atâta nevoie de chemare cât de pildă, cum a fost și Sf. Ioan Botezătorul. Cuvântul său răscolea și trezea conștiințe, mulți îl urmau întrebând dacă nu cumva „acesta e Mesia?” . El se apăra și spunea, arătându-L pe Iisus: „Acesta este mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”…”Eu nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua încălțămintei Lui”. Mai mult, îndemnându-și ucenicii urmeze lui Hristos, mărturisea: „căci Aceluia i se cade să Se înalțe, iar mie să mă micșorez”, sau „Nu sunt eu Lumina, ci eu am venit să mărturisesc Lumina”. Dă-ne și nouă Doamne a umbla în Lumina cea neînsetată a iubirii Tale.
Elena Solunca Moise
